Teama cu care am intrat în acest an școlar a fost ceva ce m-a însoțit încă din vară. Aproape că se transformase în anxietate, căci viitorul părea în mintea mea destul de greu de suportat.

Nu mai avusesem elevi de vârstă mică de un deceniu, căci am tot preluat clase mai mari ale colegilor ce “părăseau” maratonul din diverse motive, în special pentru a deveni părinți. Dar, anul acesta, iată-mă la pregătitoare! Cu emoții mari, gânduri ce mă sabotau, frici și alte cele inventate ca să destabilizeze un om. Și atunci, a apărut întrebarea: “Ce fac atunci când nu mai știu cum să fac?” 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi setez mintea să fie continuu curioasă: Oare din ce medii vin copiii? Ce povești au? Ce talente voi descoperi? Cum voi putea ajuta copilul și familia? Ce-i motivează? Ce voi învăța despre mine în acest an? 

Am avut, înainte de începerea școlii, primele întâlniri cu copiii și familiile lor.  Gândul care m-a izbit, văzându-i de la depărtare a fost: “Doamne, sunt atât de mici!” În ultimii ani lucrasem doar cu copii de 10-11 ani, unii mă depășeau deja în înălțime. Când au spus și primele cuvinte, am realizat: „Da, sunt tare mici, iar eu trebuie să învăț din nou cum e viața alături de copii mici”. 

Astfel că, al doilea lucru pe care l-am făcut a fost să mă întorc la cărțile de psihologia vârstelor și să-l “ascult” cu mai mult interes pe Piaget, dar și la marii pedagogi ai lumii care au gândit dintotdeauna diferit, tocmai de aceea, ideile lor încă influențează educația, chiar dacă au trecut sute de ani de atunci: Comenius, Rousseau, Pestalozzi, Maria Montessori… încă revelatori!!

Cu temele făcute, am ajuns în primul modul de școală. Lacrimi de dor de mami, anxietate de separare, oboseală după primele două ore, debusolare, autonomie scăzută, competitivitate mare, nevoie uriașă de atenție individuală…cam așa a arătat începutul. Dar, pentru că mă pregătisem să mă întâmpine un greu și mai greu de atât, am continuat cu strategiile planificate. Pe unele le-am planificat pe măsură ce apărea nevoia. 

Cu mintea curioasă și cu ideile marilor iluștri în gând, am continuat procesul. 

În al treilea rând, am aranjat clasa pentru a le servi ca o mini-locuință: cele 5 simțuri reprezintă motorul nostru zilnic, ele ne trezesc și ele ne calmează. Copiii mei sunt neuro-diverși. Noi, oamenii suntem neuro-diverși. În ajutorul simțurilor, am „împodobit” clasa cu panouri cu arome naturale pentru simțul olfactiv, cu diverse materiale mătăsoase sau țepoase pentru tactilii din noi, jucării muzicale pentru pauzele prea liniștite (oare există așa ceva?!????).

Difuzorul cu mentă, lavandă sau roiniță e mereu în priză. Pentru pauzele când nu putem ieși afară la joacă, avem jucării pentru cei care încă sunt cu gândul la grădiniță și desprinderea se face mai greu, jocuri pentru cei care sunt dornici de relații, dar și fișe de colorat/labirint/trasat pentru cei care iubesc să ia școala în serios și se simt mai maturi făcând asta. Cutia cu șervețele e la înălțimea lor. Coșul cu perne e pregătit pentru relaxarea din pauze, lectură sau activitățile de la ore, mini-biblioteca clasei e mereu înnoită cu cărți frumos colorate, aduse de copii ca un mic împrumut. 

Provocarea mare a venit când am realizat: “Hey, copiii ăștia mici nu știu să citească. Nimic! Poate o literă-două, poate doar numele lor, poate doar unii mai intuiesc câte ceva. Nu știu orarul, nu cunosc ceasul… “

Așa că, în al patrulea rând, am făcut TOTUL vizual, folosind imagini corespunzătoare orarului, citatului clasei, regulilor clasei (implementăm câte una pe săptămână, iar apoi le consolidăm tot anul), coșului de aruncat hârtia și a celui pentru gunoi menajer. Cea mai provocatoare parte din zi era când trebuia să înceapă ora. Soneria noastră este foarte blândă, iar copiii mei pur și simplu nu o luau ca pe un mesaj de tipul: “Gata pauza!” Astfel că, am apelat la un temporizator online vizual și auditiv care îi mobilizează mai bine decât orice sonerie din lume. Pe lângă mobilizare rapidă, le creează si emoții de tip nerăbdare când ceasul ticăie: 10, 9, 8…. ????. 

Știm cu toții că cei mai mulți copii adoră să fie priviți ca niște mini-adulți și să simtă că au “importanță”. Cu atât mai mult la școală, când grupul e cu ochii pe ei. Pentru a le valoriza “puterea”, dar și pentru a lucra la autonomia lor, am gândit SISTEMUL DE RESPONSABILITĂȚI. Sună a ceva de mare importanță, iar alături de titulatura de INSPECTOR, sună a vis devenit realitate.

Așadar, în al cincilea rând, copiii sunt investiți cu putere: Inspectorul Orar, Inspectorul Calendarul naturii, Inspectorul Știrea zilei, Inspectorul Bănci, Inspectorul Curățenie, Inspectorul Masă, Inspectorul Parc, Inspectorul Siguranță sunt la lucru zi de zi, rezolvând problemele apărute și bucurându-se de reușite. Copiii, pe rând, câte o săptămână, vor avea aceste titulaturi. Cu ecusonul la vedere, purtat 5 ore pe zi, lucrează la a deveni viitori adulți responsabili.

Nevoile emoționale ale copiilor noștri sunt din ce în ce mai vizibile. Ceea ce e foarte bine! Faptul că le scot la suprafață e extraordinar. Într-o zi, o fetiță a venit la mine și mi-a spus cu fața roșie și ochii mari și speriați: “Simt că mă ia panica!” Ce bine că a știut să spună în cuvinte ce simte! Doar prin câteva întrebări, am aflat și eu, dar și ea, că odată i s-a făcut rău de la o prună, iar acum mâncase prune. Gândul ei a încercat să o saboteze prin acea expresie enervantă: “Dacă acum e ca atunci?!” Rolul părinților este extraordinar în a-i învăța pe micuți să-și transpună în cuvinte emoțiile, iar asta, pe mine ca profesor, mă ajută enorm. Astfel că, tot în această perioadă, am ținut frecvent legătura cu părinții, în special pe partea de înțelegere a emoțiilor copiilor și a-i ajuta-ÎMPREUNĂ-să aibă un start bun. 

Copiii mei mici-mici sunt tare iubăreți, adoră îmbrățișările, le place căldura emanată de “cuibul” meu care e catedra. Astfel că, în pauze, se înghesuie în colțul în care stau, iar eu mă găsesc în imposibilitatea de a ieși de acolo, căci singura ieșire e ocupată cu ei. Nu înțelegeam de ce, brusc, am trăiri de claustrofobie, de ce uneori parcă nu am aer. Într-un proces terapeutic, am identificat cauza: nu am spațiu și nici pauză.

Astfel că, în ultimul rând, dar probabil primul ca importanță, pentru ca ei să fie bine, eu trebuie să fiu bine. Și am pus un spațiu și un timp de pauză. Un simplu mesaj vizual (mesaj +imagine) afișat în pauze pe catedră, m-a salvat. Ne-a salvat! Copiii știu că atunci când pancarta este întoarsă către ei cu partea verde și emoji-ul vesel, pot veni la îmbrățișări, împărtășit secrete, dăruit felicitări, văitat etc. Când partea este roșie și emoji-ul “mut”, înseamnă că sunt ocupată cu vreun document, scrierea unui mesaj, servirea micului dejun sau pur și simplu vreau doar să respir.

Cam așa ne-am petrecut primul modul: cu rutine, adaptare, descoperire, învățare. Pe lângă toate cele de mai sus, am învățat și 4 litere și 4 cifre, sunete inițiale, mediane și finale, mulțimi, comparare și ordonare, animale domestice și sălbatice, am trasat și desenat, am decupat, lipit și creat, am povestit după imagini și am citit prima noastră serie de cărți despre bullying (așa s-a născut și citatul clasei “Râdem unii cu alții, nu unii de alții”), am dansat, alergat și ne-am împrietenit, am primit multe aprecieri și recompense, dar am învățat și ce facem atunci când primim o atenționare, ne-am jucat multe jocuri cu scop educativ, dar și jocuri libere, ne-am creat rutine și “ne-am așezat”. Probabil, cea mai interesantă activitate pentru ei, micii școlari, a fost prima lor dictare. A fost specială și datorită faptului că au scris cel mai scump cuvânt: MAMA! 

Cu inima plină, voi spune că am aflat despre mine că mi-era dor de sinceritatea vârstei mici, de afecțiunea neprefăcută cu care mă întâmpină în fiecare dimineață, dar și de dorința lor avidă de a cunoaște (sunt ca niște bureței), iar cu mintea curioasă,pe care mi-am propus să mi-o mențin, mă întreb: “Oare ce povești frumoase ne mai așteaptă?!” 

Alina Gava

Profesor Învățământ Primar, Director Adjunct LRF

Recent, am împărtășit cu părinții clasei mele imaginea de mai sus și i-am rugat să facă un exercițiu. I-am rugat să nu tragă niște concluzii fondate pe primul mesaj pe care ar părea că îl transmite imaginea, și anume: „Uitați cât de multifuncțional este un cadru didactic în perioada vitregă în care ne aflăm”. Dimpotrivă, i-am rugat să se orienteze asupra detaliilor periferice. Iar mesajul pe care îl văd transmis de acestea sună cam așa: „Noi, elevii, ne vom implica în învățare sub orice formă!”

Caut să aduc o nuanță realității vădite că profesorii sunt mult provocați în zilele noastre. Gândiți-vă ce ar însemna să nu fie provocați. Să nu audă nicio „Doamna, nu am înțeles!” sau “Nu văd ecranul!” sau “Ce spuneați? Am pierdut conexiunea!”

O liniște asurzitoare în acest haos ar denota, pe scurt, dezinteres. Însă tocmai prin antonimul acestui cuvânt aș traduce eu tot ce se întâmplă acum. Copiii vor să audă, vor să știe, vor să se implice, vor, conștient sau nu, să nu piardă vreo informație.

Toate aceste dorințe ale lor pun, într-adevăr, o povară în plus pe umerii unui dascăl. Însă, în fond, tot aceste dorințe ale lor sunt ceea ce noi urmărim, sau ar trebui să urmărim. Urmărim să formăm oameni care să gândească, să pună întrebări, să se asigure că au înțeles, să semnaleze problemele pentru a le supune remedierii, să pună pietricele în pantofi. Nu ne dorim păpuși trase la indigo sau adulți disfuncționali! Iar dacă suntem sinceri cu noi, educația care ne îmbrățisează acum are toate șansele să creeze astfel de oameni.

Cu toate acestea, mi-aș dori ca accentul să cadă pe enormul potențial de care dispun copiii noștri. În loc să fim noi, oamenii mari, cei care îi ridică pe ei, copiii sunt combustibilul nostru în lupta împotriva lipsei de motivație. Momentele în care toate microfoanele se deschid simultan și nu mai înțeleg nimic sunt favoritele mele! Copiii au ceva de spus. Sunt atenți la lecție. Vor să înțeleagă. Vor să îmi arate că au înțeles. Sunt prezenți, iar eu nu vorbesc de una singură. Am acel sentiment că nu i-am pierdut. Descopăr zilnic în ei resurse pe care și le auto-administrează în așa fel încât să mai ducă încă o zi departe de colegi, profesori, râsete și îmbrățișări.

Revenind la imagine, ar fi minunat dacă am avea o perspectivă echilibrată asupra mesajului transmis de aceasta. Haideți să conștientizăm și munca gigantică a unui profesor, dar și dorința copiilor noștri de a învăța în orice circumstanță. Mânați de nevoile și dorințele lor, haideți să mai luptăm un pic. Și știm cu toții că acest pic ne va duce departe!

Prof. Lidia Ungureanu

În perioada 3-8 noiembrie un grup de profesori din echipa noastră a mers într-o vizită de formare și schimb de experiență în Helsinki, Finlanda. Au învățat direct de la sursă despre sistemul finlandez, vizitând școli și participând la workshop-uri pe teme inovative despre educație:
predarea asistată de roboți, discuție panel cu adolescenții din programul HundrED, EdTech Fair, PR of schools etc.

Ce a însemnat pentru ei această experiență, găsiți în rândurile de mai jos…

Stephen Hawking afirma că „Cel mai mare dușman al educației nu este ignoranța, ci iluzia că ești educat”, iar Finlanda, una dintre țările cu cea mai mare calitate a vieții și a învățământului, demonstrează că a înțeles foarte bine acest fapt. Asumarea ideii că profesorul reprezintă centrul sistemului de educație, fără a se raporta la nimic altceva în afară de „Biblia profesorului”, așa cum își numesc dascălii de acolo programa, este ceea ce garantează echitatea și calitatea procesului de învățare. Inspectorii școlari nu intervin în deciziile profesorilor, nu îi influențează în hotărârile pe care aceștia le iau la nivel de clasă, nu intra la orele lor, din simplul considerent că la catedră nu ajung decât cei foarte bine pregătiți, absolvenți ai unor prestigioase universități, cei care pot insufla copiilor disponibilitatea de a se lăsa modelați. Călătoria în Finlanda mi-a demonstrat ca „less can be more” și că un sistem educațional liber de reglementări imperative își îndeplinește scopul pentru care a fost instituit: acela de a se concentra pe rezolvarea problemelor elevului, și nu pe argumentele câștigătoare, de a continua să consolideze un sistem de valori format încă din familie, direcționat în școală și pus apoi în slujba țării.  Motivată de gândul ca rigiditatea nu modelează, ci doar „sfâșie” elanul copiilor, ma întorc în clasele mele pentru a mă deschide și mai mult față de elevii mei, pentru a le arata și mai multă disponibilitate, pentru a le oferi suportul meu necondiționat, pentru a le arata de ce greșeala este doar o încercare unde nu s-au încasat 100 de puncte, caci măiestria nu este în a evita greșeala, ci în a gestiona ce vine după ea, astfel încât copilul sa înțeleagă și sa își asume consecințele faptelor sale, motivat de  ideea că va putea demonstra tuturor ca el este VIITORUL LUMII. 
Alexandra Necula, Prof. Limba Română

Experiența din Finlanda a fost o oportunitate extraordinară de a învăța direct de la sursă și a venit cu multe lecții pe care îmi doresc să le aplic în școală, la ore. Dintre ele, cele de mai jos au rămas memorabile pentru mine:

• Încrederea (profesor-părinte, profesor-copil, profesor-coleg) se construiește pe profesionalism.
• Cele mai bune idei trebuie împărtășite cu colegii. Profesorii din Finlanda colaborează constant, fac lecții și proiecte împreună, discută problemele care apar și găsesc împreună rezolvarea pentru ele.
• Nu sunt importanți pereții, nici cum arată școala, ci ceea ce îi învățăm pe copii și, mai ales, dacă trăim ceea ce le predăm.        

Cred că în școala noastră aceste valori sunt promovate și îmi doresc să devină tot mai mult parte din ceea ce suntem și facem, iar modelul nostru să fie o inspirație pentru multe alte școli din România.
Diana Mușat, Prof. Public Speaking  

Pereții nu sunt importanți, ceea ce se petrece între pereți contează. Limita dată de spațiu nu trebuie să fie limita cooperării, cooperarea poate transcede limitele impuse de spațiul fizic. Ceea ce ar trebui să se întâmple între pereții clasei este ca fiecare dintre copii să fie văzut și auzit, iar acest aspect conduce inexorabil spre planuri individualizate și diferențiere.
Alina Ozturk, Prof. Învățământ Primar 

„The school isn’t about the walls, it’s about the people between the walls” – acest citat cred că poate caracteriza cel mai bine experiența avută în Finlanda. În cadrul numeroaselor momente de formare s-a evidențiat mereu importanța cooperării cadrelor didactice, importanta cooperării părinte-profesor-elev și faptul că este mai important să le arătăm copiilor beneficiile unor colaborări reușite decât să le arătăm cum să concureze unii cu ceilalți. De asemenea, m-am bucurat să văd că școala noastră este pe drumul cel bun și că, deși mai avem de lucrat, deschiderea și dorința de a face ceea ce este mai bine pentru copiii nostri reprezintă arme importante în lupta cu anevoiosul sistem de educație românesc!      
Ana-Maria Ioniță, Prof. Matematică 

Dincolo de ceea ce am învățat și de zecile de idei noi, persistă senzația de mulțumire dată de confirmarea faptului că facem bine ceea ce facem, că elementele de succes ale învățământului finlandez se regăsesc la noi în școală și chiar mai mult de atât. Am reușit să implementăm concepte, principii și metode finlandeze în contextul nefavorabil, greoi, închistat și solicitant al învățământului românesc, în ciuda lipsei unui buget pe măsură. Și adăugăm la tot ce e bun în învățământul finlandez cel mai de preț lucru: colectivitatea! Relaționarea, suportul, încrederea, comunicarea, implicarea, împărtășirea de valori, nevoia de creștere (împreună)! Prietenia!   
Andreea Parfene, Prof. Muzică

Experiența din Finlanda (vizitele în școli și interacțiunea cu diferiți experți în educație) mi-a confirmat faptul că nu contează zidurile, ci contează ceea ce se întâmplă în interiorul zidurilor. Contează atitudinea profesorului și pasiunea cu care predă, cât de mult timp petrece să se pregătească și modul în care îl pune pe copil în centrul educației, dorința de învățare continuă și voința de a da mai departe cei a învățat. Acum sunt mai convins ca niciodată că SRF este cel mai bun loc în care pot să fiu în țara mea, dacă vreau să fac ceva semnificativ pentru educația din România.
Emanuel Popescu, Prof. Public Speaking

Hai să ne facem un obicei din a fi cei care fac mai mult decât trebuie!

Sunt multe momentele când SRF este un loc obositor. Zile întregi trec fără să se vadă niciun rezultat. Am impresia că ai noștri copii devin tot mai neatenți, pe alocuri complet nerespectuoși, profesorii lor obosiți și părinții, tare pretențioși, Mă simțeam tare specială în oboseala mea și mă gândeam că: sunt singură în toată nebunia aceasta educațională!Am ajuns în Finlanda și am nimerit la unul dintre seminarele cele mai profunde pe zona de leadership educațional la care am participat vreodată. Dr. Riita Juusenaho, din Tampere, m-a impresionat de la primele cuvinte: 25 de ani de leadership educațional, expertiză în învățământul finlandez, consultant pentru sisteme educaționale de pe continentul Asiatic și o personalitate care umplea toată camera. În mijlocul unei construcții neterminate, cu cele mai mari provocări la care am fost supusă vreodată în cariera mea educațională, Riita mi-a vorbit despre sufletul unei școli care NICIODATĂ nu este dat de frumusețea pereților acesteia. Ca un uliu flămând m-am năpustit asupra ei cu întrebări care de care mai interesante, a spus ea. Gândul de final a fost acela că provocările noastre sunt similare: România VS Finlanda. Că și Finlanda se luptă la fel de mult cu bullyingul între copii, cu profesori care își pierd pasiunea sau cu părinți care nu înțeleg că: educația e un maraton,nu o cursă de viteză. Probabil că, principala diferență rămâne cea dată de suportul politic în sfera educațională de care Finlanda are parte. Pe de altă parte, însă, exemplul Estoniei, vecina Finlandei, care în anii ’90 învăță de la Finlanda bune practici educaționale, iar în 2015 și-a depășit mentorul, clasându-se pe un neașteptat loc 3 în topul OECD la testarea PISA, ar trebui să ne fie inspirație! 
În anul cu numărul ZECE de SRF, îmi iau angajamentul ca pentru fiecare copil în parte să existe cel puțin un adult care să își dedice TIMP pentru a-l vedea, pentru a-l ajuta și pentru a se asigura că povestea lui este auzită!
Iar dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci am eșuat complet. Dar, uitându-mă la oamenii frumoși din comunitatea noastră, îndrăznesc să cred că se vor scrie multe povești frumoase! De fapt, toate! Sunt vreo 712 de citit!
Alina Cristiana Cîrjă, Director Colegiul Româno-Finlandez

Importanța inteligenței emoționale a elevului de clasă pregătitoare

Inteligența emoțională este semnificativă în universul școlar deoarece îmbunătățește starea de bine a elevului și a profesorului, de asemenea, și performanța în învățare. Foarte mult timp, coeficientul de inteligență (IQ) a primat în fața celui emoțional (QI)  în modul în care copiii au fost educați. În prezent, specialiștii consideră că inteligența emoțională joacă un rol mult mai important în dezvoltarea unor elevi fericiți și de succes.

Inteligența emoțională determină abilitatea copilului de a lega prietenii, de a se adapta situațiilor noi, de a face față presiunii, de a nu claca în fața eșecului, de a depăși dezamăgirile, de a se mobiliza singur, de a fi autodidact, de a-și atinge adevăratul potențial academic. Psihologul american Jeffrey Bernstein, ale cărui abilități în managementul relațiilor și în coaching sunt recunoscute în SUA, precizează că un nivel scăzut de inteligență emoțională la copii se observă prin lipsa abilității de a se liniști, prin numeroase crize de plâns și în lipsa abilității de a-și rezolva singur problemele. Iar explicația este simplă: nu își poate controla impulsul, nu își poate defini sentimentele, nu își poate gestiona emoțiile, nu este empatic. Toate acestea limitează copilul.

Copiii  își petrec o bună parte din timp la școală, prin urmare, aceasta trebuie să fie un loc esențial pentru conturarea stării lor generale de bine, cu ale sale aspecte sociale, fizice și emoționale. Sănătatea și starea de bine a elevilor le influențează capacitatea de a beneficia de pe urma unei educații de calitate și de a-și atinge întregul potențial școlar.

Starea de bine îi ajută pe copii să învețe mai ușor. De exemplu, copiii învață mult mai lesne anumite lucruri dacă le sunt prezentate într-un mod distractiv, interesant. Emoțiile pozitive pe care ei le trăiesc, de la recunoștință, bucurie, optimism, dragoste, încredere în sine, curiozitate, inspirație, speranță sau amuzament, joacă un rol important asupra întregii lor bunăstări, contribuind,  printre altele, la îmbunătățirea modului în care gândesc, a capacității de concentrare, a condiției fizice și intelectuale.

Viitor elev al clasei pregătitoare, cel mai important lucru pe care vreau să îl știi este că: la școală poți fi fericit!

Cristina Putineanu

Profesor Clasa Pregătitoare

Când veți citi acest articol, sunt sigură că veți zâmbi sau veți răsufla ușurat(ă) la gândul că aveți un copil care este pregătit să intre în aventura vieții de școlar.

Conform clasificării lui Piaget, școlarul mic se află în stadiul concret operațional al dezvoltării cognitive, care este caracterizat de transformarea fanteziei infantile în gândire logică și capacitatea de a înțelege relațiile cauză-efect.

În școala primară, copiii au ca activitate principală învățatul, astfel că ei vor acumula cunoștințe piramidal, având ca bază aptitudinile achiziționate deja.

Un rol important îl joacă perioada preșcolarității, unde copiii învață prin joc și se dezvoltă din punct de vedere cognitiv: atenția, memoria, gândirea, limbajul și competențele matematice.

Atât din partea părinților, cât și din partea cadrelor didactice, trebuie să existe flexibilitate și înțelegere. Poate fi stimulată dezvoltarea în ritmul și necesitățile cerute de copil, iar rezultatele vor fi satisfăcătoare, copiii vor fi fericiți, încrezători, deschiși spre a experimenta jocuri noi și spre a se integra în colectivități de copii cu diverse preocupări.

Mulți părinți sunt îngrijorați cu privire la începerea clasei pregătitoare, iar aceste îngrijorări le sunt transmise copiilor. Clasa pregătitoare este o tranziție care îi ajută să se obișnuiască cu viața de “elev”, iar pentru copii aceasta este chiar fascinantă.

Școala noastră are privilegiul unui parteneriat continuu grădiniță-școală, iar copiii din grupa mare de la grădiniță pot experimenta o zi de școală. Copiii de la clasa mea au fost anul trecut “elevi pentru o zi” la clasa pregătitoare. Acest lucru i-a ajutat să iși dorească să meargă la școală, având emoții pozitive și dorința de a învăța lucruri noi.

Ce ar trebui să știe copilul tău înainte să intre la clasa pregătitoare?

Iată și părerile copiilor:

„Să știe să se distreze și să fie pregătit de orice lucru.”

„Să știe să se comporte.”

“Să fie atent când merge în excursie că se poate pierde (ea nu s-a pierdut niciodată); să își ia uniforma.”

“Să își cumpere ghiozdan și mâncare.”

“Să nu uite rechizitele acasă.”

“Să știe să vorbească.”

„Aveam foarte multe emoții fiindcă știam că voi avea altă profesoară. Când mama a spus că vei fi tot tu cu noi la școală, am avut emoții de fericire.”

Ligia Cristea

Profesor Clasa Pregătitoare

În ultima vreme s-a dezbătut pe larg problema unui profesor care ar fi corectat greșit un cuvânt din lucrarea unui elev. Nu știu care a fost realitatea și nici nu e rolul meu să îmi dau cu părerea. Au făcut-o destui oameni în sute de comentarii pe rețelele sociale, unele dintre ele de-a dreptul agramate, dar pline de nemulțumire și de frustrarea adunată în urma bâlbelor sistemului de educație românesc. Suntem toți conștienți că sistemul nostru educațional este bolnav și că o parte din vină aparține și profesorilor care sunt slab pregătiți, dar patima cu care se discută despre astfel de cazuri nu îi ajută cu nimic pe ai noștri copii.

Între minutele alocate nesfârșitelor dezbateri de pe Facebook și minutele petrecute discutând cu cei mici, cele din urmă sunt cele care vor face cu adevărat diferența în viețile lor. Dragi părinți, petreceți mai mult timp discutând cu copiii voștri și mai puțin despre ei. Au nevoie de întrebările voastre, de atenția și curiozitatea voastră cu privire la ce se întâmplă în timpul petrecut la școală. Doar așa le veți putea fi alături cu adevărat atunci când au probleme și veți putea să înțelegeți care sunt cauzele acestora, fără a trage concluzii pripite. Nu uitați că de multe ori, copiii au tendința de a prezenta doar anumite amănunte, de a cosmetiza unele aspecte astfel încât să îi favorizeze și să fie puși într-o lumină mai bună. În mod cert nu îi putem învinui, au învățat asta chiar de la noi, adulții din viața lor. Totuși, ce putem face este să discutăm cu ei fiecare problemă pe larg, să le punem întrebări care să ne clarifice fiecare situație și să îi ajutăm să se deschidă atunci când simt nevoia să o facă, indiferent cât de nesemnificativă ar putea părea problema respectivă. Un copil care nu este ascultat în problemele mici, va evita să discute mai târziu despre problemele mari.

În ceea ce-i privește pe profesori, exemplele negative din sistemul nostru educațional sunt răsunătoare pentru că poveștile despre oameni care își fac datoria nu aduc la fel de multă audiență. Dar excepțiile, deși dramatice, nu ar trebui privite ca regulă generală. Profesorii nu se află la catedră pentru a-i nedreptății pe copiii dumneavoastră, ci pentru a-i educa. Având în vedere că scopul principal este unul comun, acela de a-i pregăti pe copii pentru viață, părinții și profesorii nu ar trebui să fie nicidecum dușmani, ci aliați, care să ofere cel mai bun model de colaborare copiilor lor. Având aproape această echipă, formată din părinți și profesori, cei mici vor evolua mult mai armonios, iar procesul de învățare își va atinge scopul. Un copil va învăța să își asume greșelile doar dacă va vedea în jur această asumare, va învăța să comunice pentru a rezolva probleme doar dacă va vedea efectele comunicării și va îi va respecta pe ceilalți atunci când va vedea că și adulții din viața lui oferă respect. Copiii sunt cei mai buni imitatori ai comportamentelor și ai atitudinilor pe care le văd în jurul lor. Să le dăm modele demne de a fi urmate!

Silvia Baumgarten

Profesor Istorie

Dragă doamnă ministru,

(Îmi permit să vă spun așa, întrucât, alături de domnul Marga, sunteți cel mai longeviv ministru al educației din România de după 1990.)

Cred cu tărie că, dacă ar fi fost mai mulți cei cu mandate de minimum 4 ani și aleși dintre oamenii de școală în adevăratul sens al cuvântului, am fi dezbătut un alt context.

Mai cred și că v-au aruncat în mijlocul furtunii, pentru că expertiza și determinarea vă califică pentru intervenția în situații de criză. Astfel că NU vă invidiez, ci m-aș bucura ca la finalul acestui mandat al dumneavoastră să rămâneți în istoria educației naționale ca acel căpitan care a dus cu bine barca la mal.

Așadar, vă las câteva gânduri despre cum ar putea arăta școala în cea mai bună formă a ei, susținută de o lege cu viziune pentru următorii 30 ani (căci cam atât durează o reformă coerentă)!

Ce scoatem?

Nu despre ore, dragă doamnă ministru, este vorba! Căci nu dispunerea programului este cea mai mare problemă a noastră!

Ci despre conținuturi inutile este vorba! Fac un exercițiu periodic cu colegii mei la ședințele metodice. Analizăm conținutul programei după un principiu aparent simplu: must have VS nice to have. Mai exact, ne uităm la programă atent, la un ciclu întreg, și facem o paralelă între aceasta și viața reală, apoi ne întrebăm: De ce anume au nevoie copiii noștri să cunoască pentru a face față lumii viitoare? Este incredibil cât de multe lucruri predăm acum care n-au valoare, care nu facilitează adevărata cunoaștere, nu stârnesc curiozitatea și nu încurajează învățarea pe tot parcursul vieții. Ar fi interesant să conduceți acest exercițiu cu colegii de la Institutul de Științe ale Educației.

Ar mai trebui scoase legile nescrise din școli. Un exemplu simplu ar fi legea educației actuală care impune un număr de 25 de elevi în clasă, realitatea arată cataloage cu minimum 30 de elevi într-o clasă. Sunteți profesor, doamnă ministru! În afară de cazul conturilor în bancă, când vreodată a fost mai importantă cantitatea decât calitatea?!

Cunosc presiunile, cunosc problemelede logistică impuse de situațiile actuale, dar mă întreb… cum am putea vreodată să progresăm, cum am putea să creștem, dacă veșnic ne întoarcem la practici învechite, conduse de teamă, de plecat capul și de compromis? Din păcate, exemplele legilor nescrise ar putea continua. L-am ales pe cel mai elegant!

În ultimul rând, trebuie scoasă politica din școală! Apreciez activitatea dumneavoastră de conducere din cadrul Universității Politehnice și fac apel la expertiza dumneavoastră din acest domeniu. Mai mult ca oricine, știți că un conducător de școală trebuie să aibă libertatepentru crearea unei viziuni și susținerepentru implementarea ei. Crearea unei culturi organizaționale în școală este cea care face diferența de fapt între școli! Iar acest lucru ar trebui promovat!

Politica însă, ÎNTOTDEAUNA strică, fiindcă înlocuiește VIZIUNEA cu AMBIȚIA și MISIUNEA, cu INTERESELE ASCUNSE!

Vedeți dumneavoastră… nu numărul de ore e adevărata problemă!

Fac un apel sincer, dragă doamnă ministru, să NE reprezentați bine, să nu uitați că educația este singura armă care poate salva o națiune și că mai aveți o șansă să duceți barca în siguranță la mal, dar nu cu orice preț, ci salvând fiecare dintre pasageri!

Cu toată admirația,

Lect. univ. Dr. Alina-Cristiana Cîrjă

Fondator, Școala Româno-Finlandeză

Dragii mei colegi,

3 minute pe ceas vă cer!

Știu că sunteți în febra încheierii mediilor, știu că Inspectoratul solicită zilnic câte 3-4 situații, uneori aceeași, scrisă cu 3 fonturi diferite (că și pe ei îi chinuie Ministerul), știu că părinții și-au amintit de școală și unii rup ușile cancelariilor cerându-vă socoteală pentru ne-performanța copiilor lor și uneori… a sistemului în sine. Știu că ultimul lucru pe care mai vreți să îl citiți acum, când poate, ca în fiecare an, vă scrieți și vă rupeți demisia de câteva ori, este  vreun sfat, de la cineva care crede că le știe mai bine pe toate.

Nu despre sfaturi e vorba aici, ci despre noi. Și despre ei. Căci aici, tu și cu mine, dragul meu coleg pasionat, la orice școală am lucra în frumoasa România, suntem la fel. Indiferent că ești în primul an de muncă sau în ultimul an de activitate, ai intrat și rămas la catedră pentru ei. Și pentru tine, cel care devii când ești cu ei.

M-am săturat să demonstrez prin hârtii că sunt un profesor bun, să argumentez la orice cină cu prietenii mei neîncrezători, că România mai are o șansă în educație. Am obosit. Dar nu de tot. Astăzi am stat de vorbă cu elevii mei, care ar putea fi și elevii tăi. Sigur au atâtea în comun. Cred că și noi avem atâtea în comun… I-am întrebat pe ai mei cum arată un profesor bun. Folosindu-mă de clipul unei emisiuni deja faimoase…am întrebat 120 elevi români cum arată un profesor bun. Și iată răspunsurile:

„Este bine pregătit. Adică știe atât de bine ce să ne transmită, încât nu citește de pe foaie sau din manual.”

„Mă inspiră să caut dincolo de informațiile din manual.”

„Își face timp pentru mine.”

„Mă ajută să depășesc un moment greu.”

„Mă motivează să vreau mai mult.”

„Zâmbește.”

„Este amuzant.”

Niciunul dintre ei nu a spus un profesor care dă note mari sau merge la concursuri, generează olimpici sau redactează manuale, adună diplome, punctaje, etc. Este adevărat că orice activitate a noastră de pregătire ne face mai buni, dar elevii noștri au nevoie de noi ACOLO, pentru ei, cu ei, cu totul. Pe ei nu-i interesează de problemele sistemului ci de problemele lor. Ei au nevoie de noi alături de ei. Elevii noștri au nevoie de un îndrumător și de un zâmbet, de un OM care să lase la ușă problemele lui și să se conecteze cu ei. Iar atunci când viața e prea dură și n-are cum, omenește, să lase totul la ușă, să le mărturisească faptul că nu mai poate, iar apoi să aștepte să se încarce cu energie pură de la ei și să simtă că munții din fața lui nu sunt decât grămezi de pietricele.

Astfel că, dragul meu profesor, te rog ia-ți timp și cere feedback elevilor tăi, vezi unde te situezi la nivelul inspirației, al motivației, al atenției și al timpului oferit.

Înainte să termini de scris mediile în catalog, te întreb, tu ce notă îți dai?

Dacă notele nu sunt cele dorite, ce poți face mai bine?

Iar atunci când câteva mii dintre noi devenim tot mai buni și mai atenți, oare cum va arăta sistemul nostru?

Cred cu tărie ca singura variabilă pe care o pot controla în clasă sunt eu!

Din (aceleași) tranșee,

Alina Cîrjă

Profesor de Educație Civică