Teama cu care am intrat în acest an școlar a fost ceva ce m-a însoțit încă din vară. Aproape că se transformase în anxietate, căci viitorul părea în mintea mea destul de greu de suportat.

Nu mai avusesem elevi de vârstă mică de un deceniu, căci am tot preluat clase mai mari ale colegilor ce “părăseau” maratonul din diverse motive, în special pentru a deveni părinți. Dar, anul acesta, iată-mă la pregătitoare! Cu emoții mari, gânduri ce mă sabotau, frici și alte cele inventate ca să destabilizeze un om. Și atunci, a apărut întrebarea: “Ce fac atunci când nu mai știu cum să fac?” 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi setez mintea să fie continuu curioasă: Oare din ce medii vin copiii? Ce povești au? Ce talente voi descoperi? Cum voi putea ajuta copilul și familia? Ce-i motivează? Ce voi învăța despre mine în acest an? 

Am avut, înainte de începerea școlii, primele întâlniri cu copiii și familiile lor.  Gândul care m-a izbit, văzându-i de la depărtare a fost: “Doamne, sunt atât de mici!” În ultimii ani lucrasem doar cu copii de 10-11 ani, unii mă depășeau deja în înălțime. Când au spus și primele cuvinte, am realizat: „Da, sunt tare mici, iar eu trebuie să învăț din nou cum e viața alături de copii mici”. 

Astfel că, al doilea lucru pe care l-am făcut a fost să mă întorc la cărțile de psihologia vârstelor și să-l “ascult” cu mai mult interes pe Piaget, dar și la marii pedagogi ai lumii care au gândit dintotdeauna diferit, tocmai de aceea, ideile lor încă influențează educația, chiar dacă au trecut sute de ani de atunci: Comenius, Rousseau, Pestalozzi, Maria Montessori… încă revelatori!!

Cu temele făcute, am ajuns în primul modul de școală. Lacrimi de dor de mami, anxietate de separare, oboseală după primele două ore, debusolare, autonomie scăzută, competitivitate mare, nevoie uriașă de atenție individuală…cam așa a arătat începutul. Dar, pentru că mă pregătisem să mă întâmpine un greu și mai greu de atât, am continuat cu strategiile planificate. Pe unele le-am planificat pe măsură ce apărea nevoia. 

Cu mintea curioasă și cu ideile marilor iluștri în gând, am continuat procesul. 

În al treilea rând, am aranjat clasa pentru a le servi ca o mini-locuință: cele 5 simțuri reprezintă motorul nostru zilnic, ele ne trezesc și ele ne calmează. Copiii mei sunt neuro-diverși. Noi, oamenii suntem neuro-diverși. În ajutorul simțurilor, am „împodobit” clasa cu panouri cu arome naturale pentru simțul olfactiv, cu diverse materiale mătăsoase sau țepoase pentru tactilii din noi, jucării muzicale pentru pauzele prea liniștite (oare există așa ceva?!????).

Difuzorul cu mentă, lavandă sau roiniță e mereu în priză. Pentru pauzele când nu putem ieși afară la joacă, avem jucării pentru cei care încă sunt cu gândul la grădiniță și desprinderea se face mai greu, jocuri pentru cei care sunt dornici de relații, dar și fișe de colorat/labirint/trasat pentru cei care iubesc să ia școala în serios și se simt mai maturi făcând asta. Cutia cu șervețele e la înălțimea lor. Coșul cu perne e pregătit pentru relaxarea din pauze, lectură sau activitățile de la ore, mini-biblioteca clasei e mereu înnoită cu cărți frumos colorate, aduse de copii ca un mic împrumut. 

Provocarea mare a venit când am realizat: “Hey, copiii ăștia mici nu știu să citească. Nimic! Poate o literă-două, poate doar numele lor, poate doar unii mai intuiesc câte ceva. Nu știu orarul, nu cunosc ceasul… “

Așa că, în al patrulea rând, am făcut TOTUL vizual, folosind imagini corespunzătoare orarului, citatului clasei, regulilor clasei (implementăm câte una pe săptămână, iar apoi le consolidăm tot anul), coșului de aruncat hârtia și a celui pentru gunoi menajer. Cea mai provocatoare parte din zi era când trebuia să înceapă ora. Soneria noastră este foarte blândă, iar copiii mei pur și simplu nu o luau ca pe un mesaj de tipul: “Gata pauza!” Astfel că, am apelat la un temporizator online vizual și auditiv care îi mobilizează mai bine decât orice sonerie din lume. Pe lângă mobilizare rapidă, le creează si emoții de tip nerăbdare când ceasul ticăie: 10, 9, 8…. ????. 

Știm cu toții că cei mai mulți copii adoră să fie priviți ca niște mini-adulți și să simtă că au “importanță”. Cu atât mai mult la școală, când grupul e cu ochii pe ei. Pentru a le valoriza “puterea”, dar și pentru a lucra la autonomia lor, am gândit SISTEMUL DE RESPONSABILITĂȚI. Sună a ceva de mare importanță, iar alături de titulatura de INSPECTOR, sună a vis devenit realitate.

Așadar, în al cincilea rând, copiii sunt investiți cu putere: Inspectorul Orar, Inspectorul Calendarul naturii, Inspectorul Știrea zilei, Inspectorul Bănci, Inspectorul Curățenie, Inspectorul Masă, Inspectorul Parc, Inspectorul Siguranță sunt la lucru zi de zi, rezolvând problemele apărute și bucurându-se de reușite. Copiii, pe rând, câte o săptămână, vor avea aceste titulaturi. Cu ecusonul la vedere, purtat 5 ore pe zi, lucrează la a deveni viitori adulți responsabili.

Nevoile emoționale ale copiilor noștri sunt din ce în ce mai vizibile. Ceea ce e foarte bine! Faptul că le scot la suprafață e extraordinar. Într-o zi, o fetiță a venit la mine și mi-a spus cu fața roșie și ochii mari și speriați: “Simt că mă ia panica!” Ce bine că a știut să spună în cuvinte ce simte! Doar prin câteva întrebări, am aflat și eu, dar și ea, că odată i s-a făcut rău de la o prună, iar acum mâncase prune. Gândul ei a încercat să o saboteze prin acea expresie enervantă: “Dacă acum e ca atunci?!” Rolul părinților este extraordinar în a-i învăța pe micuți să-și transpună în cuvinte emoțiile, iar asta, pe mine ca profesor, mă ajută enorm. Astfel că, tot în această perioadă, am ținut frecvent legătura cu părinții, în special pe partea de înțelegere a emoțiilor copiilor și a-i ajuta-ÎMPREUNĂ-să aibă un start bun. 

Copiii mei mici-mici sunt tare iubăreți, adoră îmbrățișările, le place căldura emanată de “cuibul” meu care e catedra. Astfel că, în pauze, se înghesuie în colțul în care stau, iar eu mă găsesc în imposibilitatea de a ieși de acolo, căci singura ieșire e ocupată cu ei. Nu înțelegeam de ce, brusc, am trăiri de claustrofobie, de ce uneori parcă nu am aer. Într-un proces terapeutic, am identificat cauza: nu am spațiu și nici pauză.

Astfel că, în ultimul rând, dar probabil primul ca importanță, pentru ca ei să fie bine, eu trebuie să fiu bine. Și am pus un spațiu și un timp de pauză. Un simplu mesaj vizual (mesaj +imagine) afișat în pauze pe catedră, m-a salvat. Ne-a salvat! Copiii știu că atunci când pancarta este întoarsă către ei cu partea verde și emoji-ul vesel, pot veni la îmbrățișări, împărtășit secrete, dăruit felicitări, văitat etc. Când partea este roșie și emoji-ul “mut”, înseamnă că sunt ocupată cu vreun document, scrierea unui mesaj, servirea micului dejun sau pur și simplu vreau doar să respir.

Cam așa ne-am petrecut primul modul: cu rutine, adaptare, descoperire, învățare. Pe lângă toate cele de mai sus, am învățat și 4 litere și 4 cifre, sunete inițiale, mediane și finale, mulțimi, comparare și ordonare, animale domestice și sălbatice, am trasat și desenat, am decupat, lipit și creat, am povestit după imagini și am citit prima noastră serie de cărți despre bullying (așa s-a născut și citatul clasei “Râdem unii cu alții, nu unii de alții”), am dansat, alergat și ne-am împrietenit, am primit multe aprecieri și recompense, dar am învățat și ce facem atunci când primim o atenționare, ne-am jucat multe jocuri cu scop educativ, dar și jocuri libere, ne-am creat rutine și “ne-am așezat”. Probabil, cea mai interesantă activitate pentru ei, micii școlari, a fost prima lor dictare. A fost specială și datorită faptului că au scris cel mai scump cuvânt: MAMA! 

Cu inima plină, voi spune că am aflat despre mine că mi-era dor de sinceritatea vârstei mici, de afecțiunea neprefăcută cu care mă întâmpină în fiecare dimineață, dar și de dorința lor avidă de a cunoaște (sunt ca niște bureței), iar cu mintea curioasă,pe care mi-am propus să mi-o mențin, mă întreb: “Oare ce povești frumoase ne mai așteaptă?!” 

Alina Gava

Profesor Învățământ Primar, Director Adjunct LRF