10% dintre adolescenți fumează până la 15 țigări pe zi și aproximativ 75% dintre ei au consumat alcool cel puțin o dată. De la această realitate, a plecat discuția dintre Alina Dumitrache, director al Liceului Româno-Finlandez și Dana Istrate, gazdă a emisiunii „Între prieteni”, de la Metropola TV.

Până nu demult, dependențele în rândul tinerilor erau un subiect despre care vedeam în filme sau mai „prindeam” prin versuri hip-hop, ce păreau scrise doar de dragul bravurii. Acum, însă, nu mai este o poveste aflată departe de România, ci o realitate tot mai prezentă. Ce este șocant e faptul că substanțele sunt privite de tineri într-o lumină pozitivă, iar alcoolul a început să fie nelipsit de la orice petrecere. Copiii numesc acest consum ocazional, fără să își dea seama de pericolul uriaș care se ascunde în spatele unor așa zise distracții.

Și totuși, de ce apare tentația?

Discuțiile cu adolescenții scot la iveală că acest consum, fie el permanent sau ocazional, are foarte mare legătură cu imaginea de sine. Atunci când mă simt nesigur, mă duc către un adjuvant, care îmi oferă iluzia unei siguranțe pe care nu o pot obține singur, pentru că nu mi-am descoperit tăriile, pentru că imaginea mea despre mine este formată dintr-o serie de etichete, pe care poate le-am auzit acasă, poate le-am auzit la școală, poate le-am auzit printre prieteni.  

Cu puțin ajutor, rezolv două lucruri – scap de timiditate și le arăt celorlalți că și eu pot, că sunt în stare, că sunt ca ei. Atunci, presiunea grupului se disipă și rămâne o stare temporară de bine, la care mă voi întoarce din când în când, din nou și din nou, dacă efectul a fost cel pe care mi l-am dorit. Este un cerc vicios care crește, mai ales dacă fenomenul nu este observat la timp, pentru a lua măsurile necesare.

Ce rol joacă anturajul în formarea dependențelor?

Există o vorbă veche care spune că tovărășiile rele strică obiceiurile bune. Limitele îi conferă copilului siguranță și îi arată că cineva responsabil deține controlul. În momentul în care avem de-a face cu un context foarte liber, în care aceste limite nu au fost setate sau nu se respectă, este natural să apară ceea ce numim, în mod generic și destul de eronat, teribilism. De fapt, este doar o carapace, care ascunde nevoia de cunoaștere.  Am trecut și noi, părinții, pe acolo, așa că acum, când copiii noștri merg la o petrecere, noi ne îngrijorăm pentru că știm ce urmează, în timp ce ei se entuziasmează pentru că nu știu ce urmează.

Nu trebuie să minimizăm nici faptul că ne aflăm în fața unei generații care are probleme serioase pe zona de atașament, relații și conexiune. De aceea, este foarte important și poate fi o variantă câștigătoare ca părinții să treacă ei înșiși printr-un proces de autocunoaștere vizavi de propria traumă. Fiecare părinte are traumele sale, iar comportamentul copilului atinge, de cele mai multe ori, exact butoanele experiențelor care ne-au marcat devenirea.

Noi am fost învățați cu acel concept de „rușine”, care spune că nu este în regulă să plângi și să îți arăți sentimentele, așa că este nevoie să ne acceptăm trecutul, cu tot ce am asimilat înainte de a deveni părinți, să ne uităm la propriile tristeți și neputințe, să stăm cu ele și să realizăm că un copil este doar o viață nouă, pe care avem ocazia să o creștem. În momentul acela, presiunea se diminuează și realizăm că, în timp ce ne creștem copiii, ne creștem și pe noi.

Copilul este doar vocea, simptomul care urlă despre ceva ce se întâmplă, fie în cuplu, fie în viața individuală a mamei sau tatălui. De aceea, este foarte important să intrăm într-un proces de autocunoaștere și să înțelegem că nu suntem într-o competiție, ci într-o cursă foarte lungă, în care iubirea, sprijinul necondiționat, reglarea relațiilor de atașament sunt lucrurile care ne pot ține la suprafață într-o mare învolburată.

Un gând pe care părinții ar trebui să îl aibă mereu în minte este că, odată cu provocarea, vine și oportunitatea de a ieși din acea situație.

Părintele-autoritate sau părintele-prieten?

În ultimii ani, câștigă tot mai mult teren parentingul modern, înțeles de mulți printr-o libertate exagerată și chiar printr-o relație de camaraderie părinte-copil.

Există părinți foarte stricți, care pun reguli rigide și cred că ai lor copii nu le încalcă niciodată și există părinți care acordă o libertate absolută copiilor și chiar se transformă în prietenii și partenerii lor de „ilegalități”, din dorința de a crea apropiere și a câștiga încrederea copilului.

Copiii, însă, nu au nevoie să găsească în părinții lor niște tovarăși de distracție. Ei au nevoie ca părinții lor să rămână onești față de rolul de părinte. Există lururi pe care copilul trebuie să le facă cu perdea, nu în sensul de a se ascunde, ci în ideea în care sunt niște acțiuni care formează identitatea fiecărui om și care trebuie să se întâmple departe de ochii atotștiutori ai părintelui sau profesorului. În momentul în care relația părinte-copil ajunge în zona în care copilul nu mai are nicio cenzură și își tratează părintele ca pe un prieten de vârsta lui, părintele ar trebui să știe că, în spatele acestui comportament se află nevoia copilului de limite și de siguranță. Copilul trebuie să aibă siguranța că, în momentul în care se întâmplă ceva rău, există cineva care are soluțiile.

În orice situație dificilă, profesorii și părinții trebuie să rămână adulții, indiferent cât de greu este. Profesorul nu se ceartă parte în parte cu copilul, așa cum părintele nu bea sau fumează împreună cu al său copil.  Există o serie de roluri și granițe, care protejează atât părinții, cât și copiii în procesul lor de devenire.

Și totuși, ce este de făcut pentru a preveni dependențele și alte probleme în rândul adolescenților?

Primul și cel mai important lucru pe care ar trebui să îl facem cu toții, părinți și profesori, este să nu mai tratăm adolescența cu tot felul de tabuuri. Trebuie să înțelegem că ne confruntăm cu generația cea mai informată, că ei știu mai multe decât am știut sau vom ști noi vreodată, pentru că au cu totul alte surse, pe care noi nici nu știm să le accesăm.

În lumina acestui fapt, este foarte  important să nu îi tratăm ca pe niște copii de altă vârstă. De multe ori, familia rămâne într-o etapă mai mică decât cea reală, iar părinții tind să își infantilizeze copiii. Ei știu foarte multe lucruri, iar noi trebuie să îi tratăm ca atare și să încercăm să prezentăm situațiile care apar fără patimă, fără patos, fără „eu niciodată”, să vorbim echidistant. De exemplu, când abordăm subiectul „sex”, să discutăm despre tot ce înseamnă intimitate și pregătire emoțională, mai degrabă decât despre abstinență. Când vorbim despre droguri sau alte tipuri de dependențe – gaming, jocuri de noroc, dependența de like-uri pe Instagram și de a livra o viață pe care nu o trăiești – să aducem informații, să le câștigăm respectul prin faptul că suntem în control asupra acelui context, că ne știm rolul și ce avem de făcut în relația cu copilul.

Dar, mai presus de orice, trebuie să le transmitem copiilor că, acasă, la mama, la tata, este locul în care rușinea nu există. Acesta ar trebui să fie dezideratul suprem: să creăm case în care copiii noștri să știe că indiferent de ceea ce au făcut, rușinea nu ar trebui să fie prezentă. E în regulă să simțim vinovăție, pentru că vinovăția îndeamnă spre o schimbare de comportament, dar rușinea este inhibitoare, este generatoare de comportamente nocive, toxice și este important să facem din casă cel mai sigur loc de pe pământ.

Articolul de față reprezintă o sinteză a prezenței Alinei Dumitrache în emisiunea “Între prieteni” de la Metropola TV (link).