Recent, am împărtășit cu părinții clasei mele imaginea de mai sus și i-am rugat să facă un exercițiu. I-am rugat să nu tragă niște concluzii fondate pe primul mesaj pe care ar părea că îl transmite imaginea, și anume: „Uitați cât de multifuncțional este un cadru didactic în perioada vitregă în care ne aflăm”. Dimpotrivă, i-am rugat să se orienteze asupra detaliilor periferice. Iar mesajul pe care îl văd transmis de acestea sună cam așa: „Noi, elevii, ne vom implica în învățare sub orice formă!”

Caut să aduc o nuanță realității vădite că profesorii sunt mult provocați în zilele noastre. Gândiți-vă ce ar însemna să nu fie provocați. Să nu audă nicio „Doamna, nu am înțeles!” sau “Nu văd ecranul!” sau “Ce spuneați? Am pierdut conexiunea!”

O liniște asurzitoare în acest haos ar denota, pe scurt, dezinteres. Însă tocmai prin antonimul acestui cuvânt aș traduce eu tot ce se întâmplă acum. Copiii vor să audă, vor să știe, vor să se implice, vor, conștient sau nu, să nu piardă vreo informație.

Toate aceste dorințe ale lor pun, într-adevăr, o povară în plus pe umerii unui dascăl. Însă, în fond, tot aceste dorințe ale lor sunt ceea ce noi urmărim, sau ar trebui să urmărim. Urmărim să formăm oameni care să gândească, să pună întrebări, să se asigure că au înțeles, să semnaleze problemele pentru a le supune remedierii, să pună pietricele în pantofi. Nu ne dorim păpuși trase la indigo sau adulți disfuncționali! Iar dacă suntem sinceri cu noi, educația care ne îmbrățisează acum are toate șansele să creeze astfel de oameni.

Cu toate acestea, mi-aș dori ca accentul să cadă pe enormul potențial de care dispun copiii noștri. În loc să fim noi, oamenii mari, cei care îi ridică pe ei, copiii sunt combustibilul nostru în lupta împotriva lipsei de motivație. Momentele în care toate microfoanele se deschid simultan și nu mai înțeleg nimic sunt favoritele mele! Copiii au ceva de spus. Sunt atenți la lecție. Vor să înțeleagă. Vor să îmi arate că au înțeles. Sunt prezenți, iar eu nu vorbesc de una singură. Am acel sentiment că nu i-am pierdut. Descopăr zilnic în ei resurse pe care și le auto-administrează în așa fel încât să mai ducă încă o zi departe de colegi, profesori, râsete și îmbrățișări.

Revenind la imagine, ar fi minunat dacă am avea o perspectivă echilibrată asupra mesajului transmis de aceasta. Haideți să conștientizăm și munca gigantică a unui profesor, dar și dorința copiilor noștri de a învăța în orice circumstanță. Mânați de nevoile și dorințele lor, haideți să mai luptăm un pic. Și știm cu toții că acest pic ne va duce departe!

Prof. Lidia Ungureanu