Nici modulele, nici zilele de vacanță,  nici evaluarea standardizată și nici concursurile de directori nu vor repara educația din România.

Fiecare dintre cele enumerate mai sus sunt niște idei cu potențial mare.

Dacă sunt și bune, vom afla DACĂ ȘI NUMAI DACĂ avem răbdare să le și măsurăm impactul. Mie mi se pare că românului educațional i se potrivește vorba din popor ,,ca fata mare la mărităt”. Pentru că toate măsurile sunt în grabă. Pentru că se iau decizii pompieristice. Înțeleg și apreciez întotdeauna acțiunea. Și mă consider un om de acțiune. Cred că lipsa de asumare a fost dintotdeauna problema educației mioritice. Cu toate acestea, n-am întâlnit, până acum, în studiul poveștilor de succes educațional INTERNAȚIONAL, vreo reformă care a rezistat, producând efecte pe termen lung, datorită unor măsuri urgente și pe repede înainte.

Drept care, tot aștept, aș zice că îmbătrânesc deja așteptând, momentul în care se va pune în discuție adevăratul elefant din cameră: adulții (i)maturi emoțional din școli.

Împărțirea pe module, standarde înalte de evaluare pentru directori, evaluare standardizată, toate acestea pot reprezenta idei de organizare impecabile, cu potențial de creștere a descentralizării școlilor, pe de-o parte, și, pe altă parte, abordarea de tip cercetare a educației.

DAR, când sunt puse în aplicare de aceiași oameni obosiți, frustrați, reticenți la schimbare, fără nicio noțiune reală de psihologia dezvoltării, care n-au grupuri de suport emoțional, care nu sunt  educați în sfera comunicării, care ÎNCĂ dau cu pumnul în masă pentru a-și câștiga respectul, cu tristețe vă spun că ne vom învârti în același cerc.

Copiii noștri, fulgii de nea, căci așa îi numește psihologia generațională, înregistrează nevoi serioase, care nu se văd cu ochiul liber decât ca efecte ciudate și greu de înțeles, la care nu se răspunde potrivit. Mai exact, să ne uităm la câteva aspecte pe care nu le iau în calcul niciuna dintre soluțiile de mai sus, deși este invocat binele copiilor în toate: planul afectiv (relații cu adulții și co-vârstnicii), stilul motivațional, analiza temperamentală, identificarea resurselor de coping.

Dar, domnilor decidenți, n-am auzit niciunde să se discute despre locul și rolul consilierilor școlari, despre numărul lor, despre trainiguri psiho-emoționale în CCD-uri și programe naționale de suport pentru profesorii care ajung, înaintea oricăror specialiști, la acești copii.

Nu știu (poate greșesesc) de vreun program național de pregătirea socio-emoțională a diriginților, de resurse la nivelul școlilor pentru orele de dirigenție. Nu văd accent pus pe acțiuni de mentorare, altele decât metodice. Nu văd, în concursurile pentru directori, accentul real pe leadership transformațional, ci mai degrabă pe regurgitarea unor informații din cărți, mai noi de 1980, ca să se zică că s-a schimbat orientarea.

Drept care, încă nu mă entuziasmez. Facem și noi ca școală planuri pentru măsurile nou anunțate, dar mai presus de toate, le continuăm pe acelea încercate deja și reușite:

• Construim relații vibrante cu copiii, în așa fel încât să aibă la cine să apeleze când viața devine grea.
• Oferim susținere psiho-socio-emoțională profesorilor, respectându-i ca oameni, înainte de toate.
• Creăm un mediu în care și directorii dau socoteală și au planuri de dezvoltare profesională și personală, știind că abaterile lor de la viziune pot să ducă barca într-o altă direcție.

Și măsurăm an de an, prin discuții consecvente cu părinții, profesorii și copiii, unde am ajuns.

Momentan, realizăm cât mai avem de lucru!

Alina Dumitrache

Director Liceul Româno-Finlandez