„Trebuie să avem încăpățânarea de a simți bucuria în furnalul neîndurător al acestei lumi” Elizabeth Gilbert -„Lecții de magie”

Este vineri. Aștept acest final de săptămână de vinerea trecută. Ideea unui sfârșit, conștientizarea faptului că oricât de greu îți este acum, la un moment dat va trece, aduce cu sine un soi bizar de mulțumire. Micile victorii ale fiecărei zile. Am auzit fraza asta într-o dimineață la radio pe când mă aflam în mașină, gonind printre străduțele-scurtături, cum le numesc eu, mica mea hartă imaginară care are ca țintă încercarea constantă de a mă încadra în timp. Este vineri și azi am ajuns cu cinci minute înainte să înceapă ora. Mica mea victorie, îmi zic.

Ziua curge egal cu toate celelalte și mă simt de parcă o privesc cumva de sus, ca un narator obiectiv care vede tot și știe că ziua asta de vineri, spre deosebire de cealaltă e una mult mai organizată. Micile bucurii. Acele momente cadru pe care le scoți din context și te forțezi atât de tare să le reții, ca și cum ai prinde fericirea într-un borcan. Îmi e drag să vin la școală. Îmi e drag să intru din nou la clase, să mă încarc cu fericirea lor sau să fiu eu cea care îi înveselește, dar uneori simt nevoia să mă ascund. Din prea mult, ajung să rămân cu atât de puțină putere, încât vineri este ziua în care spun stop. Cu timpul am aflat că a impune limite e un obicei care te poate salva.

„Micile dureri luxoase”. Mi-a rămas întipărit în memorie citatul ăsta întâlnit, cândva într-o carte. Am un alt obicei de a nota toate citatele într-o agendă. La final de zi sau ori de câte ori am nevoie să îmi reamintesc de mine caut acolo, printre cuvinte. Micile dureri luxoase ale unui iubitor de cuvinte și înțelesuri devenit profesor de Limba română. Le zic mici dureri pentru că sunt indiscutabil mărunte luate în comparație cu adevăratele încercări ale unei zile.

„Nu știi ce îți aduce clipa”, îmi zic în timp ce refac harta imaginară a străduțelor-scurtături în drum spre acasă. Am două zile înainte să refac drumul către adevăratul acasă, căci dincolo de toate trăim cu toții absorbiți de hărțile noastre imaginare. Haideți să facem din ele un traseu frumos. „Nu știi ce aduce clipa”, îmi zic din nou și mă gândesc la ce îmi place cel mai adesea să fac. Harta imaginară a străduțelor-scurtături marchează la un moment dat un „oraș de hârtie”. Ascund aici cele mai frumoase amintiri. Virez. Schimb traseul. Parchez. Pun căștile în urechi. Cu balada de la Metallica îmi spun și eu că „nothing else matters” și cobor la metrou. La Eroilor schimb din nou traseul și melodia. Răsună în jurul meu a jazz. E ceea ce mă face să zâmbesc. Pornesc printre căsuțele încărcate de galbenul prea plin al copacilor și intru la Infinitea. E ceainăria mea preferată. Cunosc aproape pe toată lumea aici, cu sau fără mască. E încă soare. „O toamnă aurie”, cum ar zice Sadoveanu. Comand același ceai cu gândul la Murakami și la personajele cărților lui cu care adesea mă identific. Licoarea caldă mă transpune parcă în alte timpuri și deja simt cum îmi recapăt energia.

Pe acordurile Ellei Fitzgerald, ”Autumn in New York”, îmi continui harta imaginară a orașului de hârtie. E vineri și am chef să umblu cât vreau. Flâneuse, adică o tânără care poate umbla neînsoțită prin oraș doar de dragul promenadei. Un gest de mare curaj prin anii ’20. Îmi iau un buchet de flori de pe strada Academiei și mă îndrept spre vechile librării de la Universitate. Uneori e atât de bine să te reîntorci fie și pentru puțin timp în acele spații enclavă, să creezi o buclă în timp doar pentru a-ți reaminti de unde ai pornit. Locurile binecunoscute nouă funcționează uneori ca niște madlene proustiene. „E bine. E atât de bine”. Gândindu-mă la îndrăzneața flâneuse, îmi amintesc de vechile perindări studențești din Toulouse și îmi continui periplul pe la anticariatele de la coloane. Scotocesc printre viniluri și dau peste un album al lui Nat King Cole. Acasă mă mai așteaptă două, dar al treilea nu strică. În plus, e vineri și am o scuză pentru orice.

Pe harta imaginară a orașului meu de hârtie călătoria continuă și se termină, ca toate acele mici bucurii solubile, într-un punct. Mă refugiez în vechea librărie, colț cu Edgar Quinet, locul unde mă refugiam și acum mulți ani în pauzele dintre cursuri. Mă văd parcă prin vitrina împânzită de gândurile unor alți autori, dar ce îmi atrage atenția este un volum pe care mi-l amintesc parcă și acum; „Viața începe vineri”, de Ioana Pârvulescu. Muzica din căști se oprește. Mașina virează la stânga. E vineri și azi am chef să fiu doar eu.

Alexandra Botușan

Prof. Limba Română