Nu știu dacă la formarea unei clase putem spune ca e mâna destinului, dar în clasa mea s-au adunat toți introvertiții. Cu astfel de copii, orele au o dinamică, aș putea spune, stranie. Ori răspund toți deodată, ori nu spune nimeni nimic. Cu toate acestea, ca în fiecare clasă, există câțiva curajoși. Iar cei care se pregătesc constant sunt cei care au și curaj să răspundă în clasă. Pe holul școlii nu ies, de frică să nu socializeze. În excursii, musai să mergem doar noi, ca nu cumva, luați de val, să ajungă să se împrietenească și cu alți copii. Între timp, au crescut și au format mici grupuri care chiar mai interacționează vag între ele.

Părea că ne-am găsit o undă de  comunicare, spre începutul semestrului întâi, ceva destul de similar codului Morse. Și apoi am intrat în online. Mă așteptam la un comportament similar cu Martie-Iunie 2020, când orele se desfășurau și mai lent decât la clasă, dar într-un mod previzibil. Însă noul val a adus cu sine un cu totul alt comportament: camere închise sau orientate fix în tavan, tăceri interminabile la întrebările frontale, microfoane pornite după 15 secunde de la nominalizarea unui elev și inevitabilul “Care era întrebarea?” Răspunsurile evazive sau firescul “Nu știu” s-au transformat, în timp, în “ignor” la solicitări, iar orele au devenit încet, dar sigur, autentice ședințe de spiritism: “X-lescu ești aici, ești cu noi?…”. Groaza că i-am pierdut definitiv a pus stăpânire pe mine mai ceva ca teama din copilărie că un spirit nu mai vrea sa plece după ce l-am invocat. Discuțiile repetate cu părinții în încercarea de a găsi mijloace de a-i determina să renunțe la jocul pe calculator în timpul orelor și discuțiile de pe grupurile de socializare, nu aveau niciun efect. Ultimul consiliu a venit ca “cireașa de pe tort”: cu lacrimi în ochi ascultam cum fiecare profesor părea să fi epuizat toate mijloacele în încercarea să îi anime la ore. Ajunsesem să fim la ore ca într-un oraș bântuit de fantome. Doar un miracol părea ca se mai poate întâmpla…

Miracolul școlii fizice

Și poate că atunci când ajungi la fundul sacului și ai băut tot paharul amărăciunii, viața îți pregătește o răsturnare de situație incredibilă…

Înainte de Crăciun ne-am întâlnit și ne-am regăsit cu dor și speranța că poate totuși vom putea să ne reconectăm, poate chiar într-o nouă configurare.

În semestrul al doilea, clasele a 8-a au fost chemate fizic la școală. Am programat repede întâlniri individuale pentru a mă asigura că fiecare elev va veni la școală și nu va alege variata comodă, dar pierzătoare, din spatele camerei închise.

Prima săptămâna a fost mai grea, cu un nou „fus orar”, cu noi activități – atenția și implicarea la ore și cu prima provocare – ieșirea în grup în afara orelor, fără dirigintă. Însă s-a dovedit a fi „buturuga mică care răstoarnă carul mare”.

Apoi au urmat și alte ieșiri și, pentru prima dată, au apărut și glumele, poveștile de la masa de prânz, servită împreună în clasă. „Voi nu vă relaxați? Până la ora 12 noaptea faceți teme?” – îi întreb eu văzând că urcă temele în platformă la ora 12. „Noi ne relaxăm, la 12 începem să ne facem temele”.

În cancelarie, colegii au început să-mi împărtășească, la început, micile victorii în care reușeau să dialogheze cu elevii, apoi realizarea unor ore interactive, dezbateri, dorința de a ști mai mult, culminând cu impulsul de a-i aplauda pentru implicarea și dezinvoltura de care au dat dovadă.

În pauze îi văd pe holuri formând ciorchini distanțați în jurul unui telefon și purtând discuții pe teme adolescentine. Îmi crește inima… și nu pot decât să fiu mulțumitoare!

Delia Ognean, Dirigintă clasa a 8-a, Prof. Chimie