Sunt o fire destul de activă, deci nu prea pot sta locului. Am nevoie permanent de proiecte noi, idei creative și activitate, dar domeniul rămâne același. Au trecut deja 10 ani și am început să mă regăsesc tot mai tare în activitatea educațională și să mă simt tot mai sigură că aceasta este vocația mea.

Mă pasionează tare să ascult poveștile celor mai cu experiență decât mine. Să văd ce greutăți au întâmpinat, ce îi face să aleagă zilnic aceeași meserie, chiar și după 20 de ani de catedră, să aflu trucuri care te pot face mai bun, mai creativ, mai atent la detalii.

Astfel că, într-o dimineață geroasă tare, cu zăpada MULT mai mare decât cea care a închis școlile de două ori într-un sezon în București, mergeam spre tren cu gazda mea, o profesoară de literatură, pensionată, după 55 de ani de experiență. Apropo, mi-era mie mai dificil să răzbat mersul pe jos decât acestei doamne superbe și mai activă, parcă, decât mine!

Am profitat de timpul în tren și, sorbind din cafeaua caldă cea de toate zilele, am provocat-o la o discuție.

– Helen, ce regreți cel mai mult, în activitatea ta?

– N-aș putea spune că regret ceva, dar am o tristețe când mă gândesc la anumiți copii care îmi atrăgeau atenția în mod negativ și cărora nu le-am dat atenția atât de mult  cât ar fi avut nevoie!

– Ce te bucură cel mai mult?, am continuat eu, destul de curioasă.

– Că am lăsat în urmă atât de pregnant dragostea pentru cărți, încât unele dintre elevele mele au devenit profesoare de literatură, a concluzionat ea, cu  mândrie sclipitoare în ochi!

M-a pus pe gânduri tare de tot. Oare am reușit eu până acum să predau în așa fel încât ai mei elevi să ia în considerare să îmi urmeze modelul? Înainte să mă apuce remușcarea, firul gândurilor mi-a fost oprit de o intervenție a Helenei.

– Ah, mi-am dat seama! Cea mai mare reușită a mea este că elevii mei n-au știut niciodată care îmi sunt favoriții!, spuse ea parcă mai hotărâtă decât mă așteptam.

M-a lovit expresia precum mirosul îmbietor de primăvară (prin iunie, în cazul nostru de anul acesta)! Aș fi vrut să diger aceasta propoziție, dar a continuat (și bine a făcut) Helena:

– Alina, mereu vom avea favoriți! E normal! Unii seamănă cu tine când erai mică, alții cu copiii tăi, pe alții i-ai vrea drept copii, unii te fac mândră, alții scot ce e mai frumos din tine ca profesor! Dar adevăratul test este atunci când le predai la fel celor care te disturbă, te enervează, te fac să te simți un profesor ineficient, un om dur sau uneori chiar plictisitor. Tu, de fapt, ești acolo mai ales pentru ei!

Și uite-așa…, am simțit că transpir, că mi-e cald, că e prea mult…

Si am luat o decizie. Trebuie să fiu acel profesor! Mai mult, trebuie să îi încurajez și pe cei de lângă mine să fie. Pentru că, s-ar putea ca, fix acei copii, care au cea mai mare nevoie și cer atenția în cele mai nepotrivite moduri, să fie cei care, pe viitor să ne facă cei mai mândri!

Așa că, merită orice, zic eu!

Nu?!