Nu trebuie să ne chinuim prea tare pentru a vedea că România nu este pe un drum bun. Criza și instabilitatea incită lumea la discuții contradictorii fără a avea un sens anume. Opiniile se aud fără cenzură (lucru bun!), dar rezolvările par a fi cenzurate constant, fie de obstacolul nu se poate, fie de gândirea de tip n-are cum să meargă dacă n-a mers până acum!

Pentru că nu dețin în buzunarul de la blugi nicio soluție magică, nu voi scrie despre politica românească, dar voi scrie despre educație. Până când n-oi mai avea ce scrie. Pentru că eu cred cu tărie că organizarea coerentă a educației din România ar produce schimbări nesperate pentru întreg poporul.

Astfel că, în acest prim episod ne vom concentra pe CAP. Da, pornind de la proverbialul: peștele de la cap… ! 

Am în minte o poveste foarte veche, dar cumplit de actuală.

Un director care conduce singur este precum Patriarhul  Moise în pustiu, acum câteva mii de ani. Lider tânăr, neexperimentat, cu probleme serioase de public speaking, se trezește peste noapte cu o mulțime de dimensiunea cartierelor Militari și Drumul Taberei (400.000 de oameni), pe care trebuia să o conducă spre un obiectiv: supraviețuire până la relocare. Degeaba a încercat să îi asculte pe fiecare despre drumul pe care ar trebui să îl aleagă, despre vestimentația necesară sau alimentația din pustie. Oricât de tare încerca, nu îi putea asculta pe cei 400.000. Erau pur și simplu prea mulți! Astfel că, intră în tablou omul de afaceri renumit – Ietro, care se întâmpla să fie socrul lui. Remarca lui este cea care mă impresionează cel mai tare din toată povestea: Dacă vei continua așa, te vei istovi…! Apoi, nu ca un cârcotaș care doar sesizează, vine și cu ideea salvatoare: pune căpetenii peste cete de 50 și 100.

 

Mai exact, un principiu important, testat și confirmat este acela că indiferent cât de abil ești ca lider, nu poți face față mulțimii singur! Un director nu are de-a face doar cu profesorii din școala lui. Este responsabil pentru fiecare copil și este influențat de cel puțin 3-4 păreri din fiecare  familie. Ce este amuzant este că în aceeași familie, părerile sunt, de cele mai multe ori, contradictorii.

Dacă un director se lasă înconjurat doar de șefi de comisie formali, fără asumarea unei responsabilități, fără conștientizarea importanței rolului lor, fără delegare prin afirmarea autorității sau susținere necondiționată, va ajunge un director obosit, istovit, fără idei, care doar supraviețuiește, și nu înaintează!

În momentul în care înțelegem, ca lideri de școală, că nu putem face o treabă de calitate singuri, suntem pregătiți să dăm o viziune clară comunității pe care o construim.

Nu suntem aici pentru a fi slujiți și nici pentru a fi onorați, ci suntem aici pentru a dezvolta CARACTERE, care să fie gata să își asume responsabilitatea pentru generația lor: profesori, copii și părinți deopotrivă.

Tu când ai povestit ultima dată cu echipa ta despre viziune și direcția în care mergeți?