Nu am trăit până acum două veri la fel. De când sunt profesor, vara a devenit un timp râvnit pentru că, în general, reprezentau un moment de respiro, mai puțini copii în clădire, timp de reflecție și planificare. Evident, în verile (puține!) în care nu așteptam vreo comisie de la minister pentru o validare, verificare sau aprobare.

Credeam că acele veri sunt cele mai grele și mă motivam singură cu gîndul: “după ce trece asta, o să fiu liberă și liniștită”. Pe principiul de ce ți-e teamă, de aia nu scapi vara aceasta, pentru prima oară în 8 ani de zile, m-am trezit singură și (aparent!) liniștită, la vreo 3000 de km de locul meu cel de toate zilele.

Cel mai ciudat însă a fost faptul că distanța fizică și emoțională de proiectul sufletului meu, m-a provocat la un moment de judecată complexă. Nu una, cumva superficială de tip puncte tari/puncte, ce merge, ce nu merge, cine e performant, ce e bine, ce trebuie scos, ci una extrem de profundă de tip: încotro și de ce?

Consider că ni se face o mare nedreptate ca sistem educațional prin judecata de tip rezultate și rate de abandon vs performanță. De ce spun acest lucru? Pentru că niciunul dintre numerele încadrate în vreuna dintre categoriile de mai sus nu răspund întrebărilor profunde (de ce?) și cu viziune pe termen lung (încotro?).

În niciun rezultat, oricât de bun sau sub-performant este el nu se vede filosofia educațională pe care o transpune în cultura educațională o echipă de profesori care nu lucrează DOAR pentru aici și acum. Este nedrept că nu există scale care să măsoare fericirea copiilor sau bunăstarea lor atunci când vin la școală. Sau, mergând către profesori, nu se iau în vedere planuri de dezvoltare profesională sau motivația acestora atunci când intră în clasă.

Ajungem la concluzia că, un moment, o zi mai bună sau mai proastă, numită generic evaluare națională în România, determină, pe termen lung, calitatea unei școli. Este drept?

Pe de altă parte, însă, cele mai importante momente în istorie au fost marcate de revoluții împotriva nedreptății. Așa că mi-am dat seama ce vreau să se întâmple în următorii 5 ani.

Încotro?

Ne îndreptăm, prietenos și liniștit, în continuare spre copii, cu cele mai inovative metode de a-i provoca să gândească mai departe decât aici și acum, devenind astfel adulți responsabili care să gestioneze atent nedreptatea.

De ce?

Pentru că, prin ei, mai avem o șansă! Cu speranța vie că vor alege să lupte împotriva nedreptății la noi în țară. Pentru că avem nevoie de ei.

Așa că, zic să pornim la drum! Că tot e toamnă și vara s-a dus…, dar nu fără folos!

P.S. Dacă vin și rezultate care să valideze procesul, nu ne supărăm deloc.