,,Bună! Sunt Andreea și sunt… profesoară de muzică!” le răspund celor care s-au prezentat în prealabil.

Așteptau răspunsul meu cu vădit interes, dar surprind instantaneu inevitabila reacție, clipa aceea atât de apăsătoare pentru mine. Se duce în ei lupta dintre respectul pe care se presupune că ar trebui sa-l afișezi unui cadru didactic și toate stereotipurile aferente experiențelor lor de viață în ceea ce privește statutul de profesor de muzică. Existența mea este redusă la nivelul inutilului pentru ei. Incontestabil!

Cum să combat pe cineva care îmi spune vehement că ar vrea să se scoată din programa școlară: muzica, sportul și  alte ,,chestii din astea, inutile, care nu le folosesc în viață”, când copilul său de 16 ani îmi spune că ,,oricum nu facem nimic la ore. Se așază la catedră și ne lasă pe telefoane. Și urlă la noi dacă facem gălăgie.” sau ,,Singura conversație pe care o am cu profa e când face prezența și îmi striga numele din catalog. Dar nici atunci nu își ridică privirea spre mine!”.

Cum să mă îndoiesc de veridicitatea spuselor lor, când am întâlnit stimabili colegi cu multe diplome, grade și ani de experiență care confirmă acest lucru? Imobilizați în capcanele sistemului, înverșunați, fără nicio mulțumire, resemnați, care își asumă că lumea îi clasează ca inutili și că nu au nici un rol în dezvoltarea copiilor. Și au aerul acela al unei specii aflate pe cale de dispariție, care nu se poate adapta la noile condiții de mediu. ,,Nu vezi că n-am ce să fac? Ce știu ei ce beneficii ar avea educația muzicală în viața lor?” – spuse ea, în același timp în care se bucura că cele trei ore de program au luat sfârșit și poate pleca acasă. Am avut multe conversații cu astfel de persoane și nici măcar o dată nu au menționat ,,copilul”, ci a fost doar despre ei, despre ,,nu pot”, ,,nu am cum” etc. „Nu-i interesează cultura, nu vezi că n-ai cu cine?” – afirmă precum un medic ce pune un diagnostic, declară fatalitatea și nici măcar nu dorește să încerce un tratament. Și dacă am îndrăznit să vorbesc și să împărtășesc din ceea ce fac eu, am fost privită ca o ciudățenie a naturii. ,,Aaa, normal, dacă ești la particular…” este veșnica scuză pe care și-o găsesc și, inevitabil, interesul se transferă către rasplata regească de care sunt siguri că am parte pentru ceea ce fac. Zâmbesc și declar lupta pierdută. Și totuși, sunt oameni care au studiat din greu atâția ani, oameni care au ales un drum vocațional de mici copii, oameni pentru care ,,pasiune” ar trebui să fie cuvântul descriptiv al existenței lor. Cum au ajuns prinși în acest cerc vicios? Și îmi amintesc că acesta este motivul pentru care îmi jurasem că nu mă voi face niciodată profesor de muzică. Și astfel de oameni sunt motivul pentru care am abandonat o vreme cariera pentru care am muncit atât.

Dar mă trezesc totuși vorbind. Mult! Și cu pasiune! Căci știu că se poate, acum că ceea ce am găsit în SRF m-a întors la drumul meu. Nu am muncit aproape 30 de ani (în muzică!!!), nu am luptat atât, pentru a nu face ceva cu tot ceea ce am acumulat până acum. Poate lupt încă pentru a combate chiar dezamăgirea propriilor mei părinți: ,,Măi, mamă, de ce nu îți găsești și tu un serviciu adevărat, să fii cineva? Ai muncit atâția ani din greu, să pierzi vremea acum cântând cântecele de copii mici? Tu erai atât de deșteaptă, puteai să faci ceva care contează!.

Și încep să explic că fac mult mai mult de atât (decât știu ei că face un profesor de muzică). Simt că trebuie să lupt pentru validarea existenței mele, pentru prezentarea unei altfel de realități decât știu ei. Încep cu evenimentele organizate, evident, căci acestea îmi sunt mai presus de orice. Și vorbesc despre viziunea mea asupra predării muzicii care anulează toate metodele și obiectivele clasice. De exemplu, cum nu cred eu că îi va ajuta cu ceva să știe unde e Sol pe portativ, să tacteze măsura de 4 pătrimi sau să cunoască modurile populare. Pentru un om care nu va face muzică niciodată e ca și cum ai învăța Swahili, dar nu vei vorbi niciodată această limbă. Face bine la cultura generală, dezvoltă câteva conexiuni cerebrale, dar nu e cazul să fie de importanță primordială. Apoi încerc să menționez doar câteva dintre lecțiile WOW, deși e greu să selectez din atâtea. Punctez frecvent conectarea la realitate, la nevoile și interesele generației pe care o formăm acum și mai ales beneficiile pe care le pot aduce pentru viața pe care se pregătesc să o înfrunte. Și despre cum chiar poți introduce elemente culturale în viața lor, folosindu-te de subiecte din sfera lor de interes, nu prin metodologii clasice și închistate.

Și mă trezesc vorbind prea mult, prea repede, prea împătimit. Și nu mai pot!

Aș vrea să le spun despre fetița care plângea din cauza unei timidități excesive și acum rupe scena ca solistă la spectacole, despre acela pe care l-am îndrumat spre un instrument și-mi mărturisește deja că i-am schimbat viața. Despre copilul care nu putea reține un vers dintr-o poezie și acum cântă la pian din memorie zeci de minute. Despre și despre… Sunt atât de multe! Le-am făcut în 8 ani, dar mi-ar trebui cel puțin dublu să le povestesc cu tot cu implicații. Și-n liniștea ce se așterne, mă las copleșită de faptul că sunt totuși atâția care ,,văd”! Da! Să simți atâta susținere și încredere, atâta iubire și apreciere, să ai atâtea realizări și satisfacții ca profă de muzică, e chiar incredibil!

Și continui să vorbesc pentru ei, inspirația mea, copiii mei! Pentru ei – pot!

Pot vorbi cu patos despre ce înseamnă cu adevărat să-ți urmărești visul, despre sacrificiu, perseverență, determinare, curaj și alte astfel de trăsături de caracter, dar și despre a depăși limite și când sau cum e admis să încalci reguli sau să fii altfel. Despre eșec, rezistența la durere și alte lecții de viață. Despre ce se află ascuns în spatele succesului!

Pot vorbi la nesfârsit despre influențele muzicii la nivel emoțional și efectele sale asupra psihicului uman. Despre cât de importantă este conștientizarea în ceea ce privește manipularea și mișcarea transformațională contemporană prin stimularea excesivă, atât pozitivă, dar mai ales negativă. Despre valențele comunicaționale ale muzicii. Despre introspecție și retrospecție, apartenență, identificare, poziționare și orice alte trăiri prin care poate trece un individ. Despre descifrarea tainelor unui discurs muzical. Despre personificarea muzicii.

Și dacă e muzică, pot vorbi despre orice alt domeniu din lume. Consider că nici un alt profesor nu este atât de privilegiat precum sunt eu în ceea ce privește interdisciplinaritatea. Muzica e matematică, chimie și fizică. ,,Dacă vrei să afli secretele universului, trebuie să gândești în termeni de energie, frecvențe și vibrații”! – spunea marele N. Tesla.  Le vorbesc copiilor ore în șir despre frecvențe, vibrații și energie sonoră! Muzica influențează la nivel celular orice organism viu – pot ține ore de anatomie și biologie din prisma manifestărilor sonore. Ah, și cât e de fascinant! Pot face legături între reacțiile rețelei neuronale la stimulii auditivi și rețelele informatice. Muzica e descifrare de coduri și limbaj universal. Teoria muzicală își are fundamentele în tainele universului. Muzica e limbă străină. Muzica e interconectată cu mișcarea și dezvoltarea aptitudinilor practice. Muzica e material de susținere pentru ore de geografie și pot face legături cu arhitectura sau chiar arheologia, dar mai presus de toate, cu istoria, cultură și civilizație. Creațiile muzicale sunt oglinda societăților, a evoluției sau deprecierii lor, a trăirii, gândirii și atitudinii celor a căror moștenire trebuie să o ducem mai departe. Căci de n-am cunoaște toate acestea, nu am mai fi un produs evoluționist, ci acea societate care o ia mereu de la zero. Fără trecut ce viitor putem avea? Filosofăm, dezbatem și ajungem chiar la tehnici necesare în arta oratoriei (devenită peste noapte Public Speaking), pentru că mă ajută o viață pe scenă ca instrumentist.

De aș avea cinci ore pe săptămână, cel puțin opt ani la rând și nu aș epuiza ceea ce aș vrea să fac cu și pentru copiii mei. Dar nu am decât o ora. Și doar la gimnaziu, căci pentru cei mici e suficientă educatoarea sau învățătoarea. La ce bun profesori de specialitate pentru un amărât de cântecel? Pentru ce să alocăm atâtea fonduri? Ce importanță are că în țările cu sistem educațional dezvoltat se întâmplă asta? Ce contează 40 de ani de studii de specialitate în care se demonstrează clar că școlile cu programe intensive de educație muzicală au rezultate educaționale mult mai mari decât altele? Și chiar dacă e dovedit clar că acei copii care beneficiază de educație muzicală timpurie au rezultate mult mai mari la matematică, învață mai repede o limbă străină sau sunt mai performanți, de ce am face noi ceva?  De ce ne-ar interesa statisticile conform cărora copiii care fac performanță în domenii artistice sau sportive sunt mai puțin afectați de depresie și ating un nivel mai mare de reușită în viață, orice ar alege să facă ca adult?

Sper totuși că în viitorul apropiat tot mai mulți  vor alege ca în loc să se plângă de sistem și să se complacă într-o comoditate distrugătoare, să se implice și să facă o diferență. Vor alege să nu mai contribuie la etichetarea peiorativă a noastră, a celor ce știm sigur că facem o diferență. Vor ști că nu e despre ei – profesorii, ci despre EI – discipolii.

Dedic aceste rânduri tuturor profesorilor cu ore ,,neimportante”, care au auzit măcar o dată în viață întrebarea: ,,și la ce le folosește asta?”, dar continuă  să schimbe lumea. Mă înclin cu respect pentru pasiunea, determinarea, curajul, dedicarea, viziunea voastră și pentru multe altele!

P.S. Hai că avem norocul să scăpăm și de pus note în catalog! 😉 Chiar îmi era greu să închei  medii la fiecare sfârșit de semestru!

Andreea Parfene, Prof. Muzică