Deși seamănă între ei, totuși nici un copil nu e la fel ca altul. În fiecare an, fac cunoștință cu elevi noi. În primele zile și săptămâni suntem într-un vals de cunoaștere. Un pas în față, doi în spate, ne rotim, încercam să ținem ritmul. Cu cei mai mulți, dansul merge bine. Anul trecut aveam însă un băiețel, cu care mă calcăm pe picioare. Când eu voiam la stânga, el nu avea chef, când să scriem, el era cu capul în bancă să mănânce, când să ne jucăm, i se spărgea stiloul, îi curgea apa pe caiete sau zeama de portocală umplea țesătura pantalonilor. Nu avea niciodată chef de lecții, parcă statul în banca îi ardea șezutul și noțiunile de manual, caiet de lucru și instrumente de scris nu fuseseră inventate încă. Banca lui arăta de parcă tocmai căzuse o bomba pe ea. Degeaba insistam să își facă ordine, el făcea ce știa, voia sau putea.

Mă preocupa starea lui. Era singurul elev cu care încă nu reușisem conexiunea, deși încercasem tot ce mă pricepusem, toate tacticile posibile și abordările pedagogice. Nimic nu funcționa. Mi-am dat seama că am nevoie să mă consult cu cineva. Aveam nevoie de perspectiva altui pedagog asupra situației. Eram într-un labirint și aveam nevoie de ghidare. Așa că am stat de vorba cu o colega și ea, cunoscând băiețelul, mi-a spus mai simplu decât am crezut că este posibil: „învață să îl iubești”. Zeci de replici mi-au inundat mintea și toate declarau câte am făcut pentru acest copil.

Când liftul emoțiilor a coborât la parter, am hotărât să caut și altă față a dragostei. Nu știam unde să o găsesc și cum s-o fac, de vreme ce încercasem tot ce știusem. Dar hotărârea era luată. Ca-n povești, am încălecat și am pornit încotro vedeam cu ochii. Și ce să vezi? În 30 de secunde l-am văzut pe el. Înfuleca un sandviș și urca greu scările spre clasa lui. L-am salutat și i-am întins batonul de ciocolată, pe care îl primisem cu două minute înainte să îl întâlnesc. Și-a tras mâna, de parca aș fi fost vrăjitoarea cea rea și voiam să îl ating cu o baghetă magică. M-a durut sufletul să îi văd reacția, dar ea era autentică. Trebuia să o accept. Am continuat să îi întind ciocolata și să îi zâmbesc. Fară să mă privească în ochi, m-a întrebat de ce i-o dau lui. Gura mi-a vorbit rapid. Cuvintele au venit din inimă, răcoroase, ca apa de fântână. „Pentru că te iubesc”. Băiețelul s-a uitat la fața mea, mirat, de parcă îmi crescuse o coada de vulpe în loc de nas, și-a băgat sandvișul în pungă, a luat ciocolata și a luat-o în sus pe scări.

În pauza următoare , ieșeam de la alta clasa și-mi văd elevul alergând spre mine, zâmbind. Mi-a stat inima în loc. Am deschis brațele, i-am zâmbit larg și am așteptat să îmi spună motivul pentru care mă căutase din clasa în clasa. Gâfâind și transpirat tot mi-a zis triumfator: „Oana, mi-am făcut curat pe banca. Vino și vezi!” O fericire îmbătătoare m-a cuprins, pluteam de parca slăbisem 20 de kg. Am urcat, am privit banca lui, curată bec și un băiețel care a știut să răspundă în mod practic, atunci când dragostea a fost pe limba lui.

Spre deosebire de mine, el a știut exact cum îmi poate demostra că mă iubește și că acceptă dragostea mea. Atunci mi-am zis. Vezi Grigore?! Nu le știi pe toate! Mai ai de învățat! Ce bine că ai și de la cine!

Oana Grigore

Profesor Limba Engleză