Dacă aș fi primit câte un leu pentru fiecare ocazie cu care am răspuns la această întrebare, în vreo 5 zile (post-rezultate evaluare națională), cred că acum aș fi scris acest mail privind răsăritul de pe o insulă care se termină în ,,y”.

Mi-ar fi plăcut tare mult să primesc această întrebare fără vreo legătură cu rezultatele care fac știre în ultima vreme. În unele cazuri, mi-ar fi plăcut să fie fără spiritul tendențios al unora care nu cunosc toată povestea. Cel mai mult însă, mi-a plăcut să răspund la această întrebare când a venit de la copii. De la numerele acelea matricole care au trecut prin Evaluare 2019 și pentru care acest moment nu a fost altceva decât examenul vieții lor.

Răspunsul:

DA! Sunt dincolo de mulțumită de prima generație! Știu povestea fiecăruia dintre ei, a 8 dintre ei o știu de 8 ani și încă mă minunez la pozele în care parcă erau alți copii. Pentru ceilalți 21 m-am alăturat poveștii pe parcurs. Și ce povești! Aș putea scrie o carte despre copilul care silabisea obsesiv 3 cuvinte din desene animate când a venit, iar acum a ieșit ca un învingător din sala de examen în aplauzele colegilor lui,  dintr-un examen care pune dificultăți și celor care n-au vizitat o zi în viața lor un terapeut de intervenție. E delicioasă  tare povestea celui care, la 14 ani, ridică o arenă în picioare când dă startul unei melodii cu 3 bețe de tobe. Mă amuză faptul că vom plăti toți bani grei în câțiva ani să îl vedem în concerte și sigur nu o să-i pună niciun reporter întrebarea: Nota de la Evaluarea Națională…? De interes pentru toată lumea ar fi povestea celui cu media cea mai mare din școală doar că… e un pic atipică, căci vorbim de un geniu cu adevărat care nu trebuie să depună efort pentru un astfel de examen, dar a depus emoții cât casa când mi-a spus: Alina, ori iau 10, ori iau 5.

Nu o pot trece cu vedere pe fetița care, în clasa a VI-a a decis: am avut însoțitor suficient. E timpul să mă descurc singură! Și ce bine s-a descurcat! Mai am în minte povestea tinerei care nu interesează presa (acum) pentru că a luat aproape zece (9.85 nu se pune!)darcareva ajunge să conducă o companie mare (dacă nu chiar și țara aceasta) pentru că determinarea ei o să o conducă departe. Mai scriu doar povestea brunetei mele dragi care vine dintr-un mediu cel puțin dificil, mai tipic de fapt pentru țara asta decât puful unei școli private, dar care, a sfidat la propriu preconcepțiile, obținând o notă la limba română pentru care ceilalți au făcut meditații și pregătiri sofisticate!

Am și povestea celor care puteau mai mult și care au recunoscut că n-au înțeles exact amploarea examenului și nu l-au tratat cu suficientă conștiinciozitate. Și-au învățat lecția! Am povestea celor care au muncit din greu și au dovedit că pot întâi lor, apoi nouă, celor care am rezemat gardurile școlii unde au dat examen, pentru că emoțiile nu ne-au permis să plecăm de acolo până n-a ieșit fiecare dintre ei.

În august 2018, aflam povestea unui adolescent din Marea Britanie care, înainte de un concurs important, a suferit un șoc teribil și de 9 luni de zile nu a mai putut fi scos din camera lui. Am fost marcată de lacrimile mamei în timp ce spunea: deși mă bucuram de performanța lui, acum am ajuns să îmi doresc doar să rămână în viață și să îl văd zâmbind. Atunci am luat decizia că nu voi spune niciodată acestor 29 de copii despre presiunea care este pe umerii școlii de a demonstra cu această generație, despre faptul că oameni care nu ne cunosc (și din păcate, chiar și cei care ne cunosc) vor genera tot felul de supoziții despre cât de bună e școala, de cât de buni sunt profesorii sau dacă avem un viitor sau nu în spațiul educațional românesc.

Am vrut să aibă și activități extrașcolare, să nu fie stresați, chiar dacă le-am reamintit de fiecare dată faptul că o notă mai bună le dă lejeritatea să aleagă unde vor merge mai departe.

Nu le-am spus că e nepotrivit sistemul, deși ar fi trebuit! E strigător la cer că la vârsta la care nu au capacitatea de a alege corect ce fată să placă sau cu ce băiat e mai potrivit să meargă la film, să fie pusă pe umerii lor presiunea unei decizii atât de importante: liceul! Câteva sutimi să facă diferența dintre un liceu de prestigiu și unul de cartier.

Nu este potrivit ca adevărata selecție să o facem la finalul clasei a 8-a, atâta timp cât avem învățământ obligatoriu de ZECE CLASE!

Nu este drept că într-o țară în care ne plângem că nu merge nimic, pentru că n-avem profesioniști, să continuăm să construim ,,școli-mamut” în care nu intră oricine decât cei… aproape perfecți! Iar apoi, ne lăudăm că au plecat la școli în străinătate!

Așa că, NU, nu am demonstrat anul acesta ce aștepta sistemul să demonstrăm, se pare că media noastră generală îi îngrijorează pe unii.

Dar, DA, am demonstrat ceea ce ne-am propus să demonstrăm de 8 ani încoace: educație centrată pe copil. Am creat un loc în care fiecare POVESTE contează! Recomandarea mea e să rămâneți atenți la povestea noastră, pentru că abia a început!

P.S. Tare m-ar interesa să se scrie povești despre acei 53 de copii geniali cu medii generale de zece. Sigur ar fi o sursă extraordinară de motivare pentru copiii din toată țara, nu doar numere matricole și lauda unui procent pentru unii și pentru alții. Să știți că adolescenții învață mai repede unii de la alții decât de la noi.

Alina Cîrjă

Director Școala Româno-Finlandeză