La școală, ieri, am marcat ziua fericirii.

Am pus sclipici în dezinfectant, am desenat zâmbete și flori pe măști, am rugat copiii să vină îmbrăcați în culori vii, i-am ascultat pe ,,cei mai veseli copii” despre cum arată fericirea pentru ei.

Încercăm deseori, alături de frumoșii noștri copii, să învățăm cum ne putem bucura în ciuda vocilor nefericite care se aud în jurul nostru.

În mijlocul galbenului, al veseliei și al vibe-ului grozav din școală, m-am oprit puțin să mă gândesc la:

• Adolescentul care nu mai găsește nicio bucurie, iar din spatele monitorului se simte uitat, al nimănui și fără niciun gând de speranță pentru ziua de mâine. Încearcă să-și caute un surogat și se va mulțumi cu cele câteva secunde de așa zisă fericire, cu acele substanțe care fură, distrug, aduc  moartea simțurilor, și nu creează viață și energie.
• Profesorul obosit, care nu are pe nimeni lângă el și orice mesaj care vine pe grupurile de watsapp (în care activează cu colegii lui sau cu un director, obosit și el) are un ton impunător și rece. Ar vrea și el să facă mai mult dar…nu mai are resurse!
• Părintele prins la mijloc, care se uită la copilul său care este tot mai greu de recunoscut, pe care nu știe să-l abordeze, cu care nu mai știe să relaționeze, nefericit și el de atmosfera din casă, presat de cerințele mereu altele de la birou, neputința cu care încearcă să abordeze viața de zi cu zi.

Mă dor nefericirile oamenilor care compun comunitatea educațională din România, pentru că pare că singura preocupare a opiniei publice acum este dacă să țină sau nu deschise școlile. Iar în spatele porților închise și a monitoarelor deschise stau niște copii care își provoacă rău pentru a verifica dacă mai simt ceva, profesori care se deshidratează emoțional cu fiecare lecție pregătită pentru… nimeni, iar părinții sunt probabil disperați de statutul de spectator în propriile case, statut din care n-au nicio putere să schimbe ceva.

De #ziuafericirii, i-am provocat pe cei mai veseli copii, să împartă un Twix cu cineva care are nevoie de un strop de fericire. Pentru că empatia înseamnă să cobori în acel loc întunecat în care e cineva drag și să stai în întuneric cu el, ne zicea Brene Brown.

Doamnelor și domnilor, dragii mei, de ziua fericirii, oamenii nefericiți sau obosiți, n-au nevoie de sfaturi, idei, metode și cursuri…, ci doar de cineva, cu o jumătate de Twix (sau mai multe) să se așeze lângă ei și să spună: nu știu prin ce treci, dar poate reușim să trecem împreună.

Închideți monitoarele, ieșiți afară, cumpărați ceva bun ce îi place celui drag și haideți să stăm unii lângă alții.

Pe tine cum te-a găsit Ziua Fericirii?

Alina Cristiana Cîrjă, Director LRF