Pentru că nu dețin în buzunarul de la blugi nicio soluție magică, nu voi scrie despre politica românească, dar voi scrie despre educație. Până când n-oi mai avea ce scrie. Pentru că eu cred cu tărie că organizarea coerentă a educației din România ar produce schimbări nesperate pentru întreg poporul.

Astfel că, în acest prim episod ne vom concentra pe CAP. Da, pornind de la proverbialul: peștele de la cap… ! 

Am în minte o poveste foarte veche, dar cumplit de actuală.

Un director care conduce singur este precum Patriarhul  Moise în pustiu, acum câteva mii de ani. Lider tânăr, neexperimentat, cu probleme serioase de public speaking, se trezește peste noapte cu o mulțime de dimensiunea cartierelor Militari și Drumul Taberei (400.000 de oameni), pe care trebuia să o conducă spre un obiectiv: supraviețuire până la relocare. Degeaba a încercat să îi asculte pe fiecare despre drumul pe care ar trebui să îl aleagă, despre vestimentația necesară sau alimentația din pustie. Oricât de tare încerca, nu îi putea asculta pe cei 400.000. Erau pur și simplu prea mulți! Astfel că, intră în tablou omul de afaceri renumit – Ietro, care se întâmpla să fie socrul lui. Remarca lui este cea care mă impresionează cel mai tare din toată povestea: Dacă vei continua așa, te vei istovi…! Apoi, nu ca un cârcotaș care doar sesizează, vine și cu ideea salvatoare: pune căpetenii peste cete de 50 și 100.

Mai exact, un principiu important, testat și confirmat este acela că indiferent cât de abil ești ca lider, nu poți face față mulțimii singur! Un director nu are de-a face doar cu profesorii din școala lui. Este responsabil pentru fiecare copil și este influențat de cel puțin 3-4 păreri din fiecare  familie. Ce este amuzant este că în aceeași familie, părerile sunt, de cele mai multe ori, contradictorii.

Dacă un director se lasă înconjurat doar de șefi de comisie formali, fără asumarea unei responsabilități, fără conștientizarea importanței rolului lor, fără delegare prin afirmarea autorității sau susținere necondiționată, va ajunge un director obosit, istovit, fără idei, care doar supraviețuiește, și nu înaintează!

În momentul în care înțelegem, ca lideri de școală, că nu putem face o treabă de calitate singuri, suntem pregătiți să dăm o viziune clară comunității pe care o construim.

Nu suntem aici pentru a fi slujiți și nici pentru a fi onorați, ci suntem aici pentru a dezvolta CARACTERE, care să fie gata să își asume responsabilitatea pentru generația lor: profesori, copii și părinți deopotrivă.

Tu când ai povestit ultima dată cu echipa ta despre viziune și direcția în care mergeți?

Sunt o fire destul de activă, deci nu prea pot sta locului. Am nevoie permanent de proiecte noi, idei creative și activitate, dar domeniul rămâne același. Au trecut deja 10 ani și am început să mă regăsesc tot mai tare în activitatea educațională și să mă simt tot mai sigură că aceasta este vocația mea.

Mă pasionează tare să ascult poveștile celor mai cu experiență decât mine. Să văd ce greutăți au întâmpinat, ce îi face să aleagă zilnic aceeași meserie, chiar și după 20 de ani de catedră, să aflu trucuri care te pot face mai bun, mai creativ, mai atent la detalii.

Astfel că, într-o dimineață geroasă tare, cu zăpada MULT mai mare decât cea care a închis școlile de două ori într-un sezon în București, mergeam spre tren cu gazda mea, o profesoară de literatură, pensionată, după 55 de ani de experiență. Apropo, mi-era mie mai dificil să răzbat mersul pe jos decât acestei doamne superbe și mai activă, parcă, decât mine!

Am profitat de timpul în tren și, sorbind din cafeaua caldă cea de toate zilele, am provocat-o la o discuție.

– Helen, ce regreți cel mai mult, în activitatea ta?

– N-aș putea spune că regret ceva, dar am o tristețe când mă gândesc la anumiți copii care îmi atrăgeau atenția în mod negativ și cărora nu le-am dat atenția atât de mult  cât ar fi avut nevoie!

– Ce te bucură cel mai mult?, am continuat eu, destul de curioasă.

– Că am lăsat în urmă atât de pregnant dragostea pentru cărți, încât unele dintre elevele mele au devenit profesoare de literatură, a concluzionat ea, cu  mândrie sclipitoare în ochi!

M-a pus pe gânduri tare de tot. Oare am reușit eu până acum să predau în așa fel încât ai mei elevi să ia în considerare să îmi urmeze modelul? Înainte să mă apuce remușcarea, firul gândurilor mi-a fost oprit de o intervenție a Helenei.

– Ah, mi-am dat seama! Cea mai mare reușită a mea este că elevii mei n-au știut niciodată care îmi sunt favoriții!, spuse ea parcă mai hotărâtă decât mă așteptam.

M-a lovit expresia precum mirosul îmbietor de primăvară (prin iunie, în cazul nostru de anul acesta)! Aș fi vrut să diger aceasta propoziție, dar a continuat (și bine a făcut) Helena:

– Alina, mereu vom avea favoriți! E normal! Unii seamănă cu tine când erai mică, alții cu copiii tăi, pe alții i-ai vrea drept copii, unii te fac mândră, alții scot ce e mai frumos din tine ca profesor! Dar adevăratul test este atunci când le predai la fel celor care te disturbă, te enervează, te fac să te simți un profesor ineficient, un om dur sau uneori chiar plictisitor. Tu, de fapt, ești acolo mai ales pentru ei!

Și uite-așa…, am simțit că transpir, că mi-e cald, că e prea mult…

Si am luat o decizie. Trebuie să fiu acel profesor! Mai mult, trebuie să îi încurajez și pe cei de lângă mine să fie. Pentru că, s-ar putea ca, fix acei copii, care au cea mai mare nevoie și cer atenția în cele mai nepotrivite moduri, să fie cei care, pe viitor să ne facă cei mai mândri!

Așa că, merită orice, zic eu!

Nu?!

Care e cea mai bună învățătoare?

Tu ce faci când îți evaluează greșit copilul?

Nu ești subiectivă când vine vorba de copiii tăi?

Încep cu un disclaimer: acesta nu este articol tipic. Este mai mult un jurnal, o așternere a gândurilor unei mame la fel de îngrijorată de viitorul copiilor ei, pe cât e de mândră de calitățile prezente ale lor.

Nu știu de ce mi-a fost mereu simplu să fac schimb între rolurile sociale. Când eram elevă, în timpul orelor eram serioasă (la limita tocelii), iar în pauze îmi plăcea să petrec timp cu colegele sau să ies la plimbare. Probabil că de aceea, și acum, când râd, râd cu poftă, când mănânc o ciocolată, nu las nicio bucățică în folie, iar când mă vizitează cei de la ARACIP, activez modul serios.

Când a venit vorba despre copiii mei, nu am ales. Era câte o clasă pe nivel la acel moment și am mers natural. Probabil veți spune: Normal că ție îți este ușor, tu ai făcut angajările!

Da! Aleg atent oamenii cu care lucrez și da, am o încredere neclintită (până la orice probă contrarie) că oamenii din echipa mea sunt determinați, pasionați și se pregătesc continuu. Astfel că atunci când sunt întrebată: Cine este cea mai bună învățătoare?, răspunsul meu este: Din ce punct de vedere? Astfel că, am învățat să iau oamenii de acolo de unde sunt, să le analizez tăriile în raport cu sarcina dată, să mă bucur de ideile creative, care nu sunt întotdeauna aceleași cu ale mele. Mai presus de orice însă, am apreciat ca fiind foarte bună o învățătoare sau o educatoare care îmi spune direct, fără ocolișuri ce a observat în comportamentul copiilor mei. Mai mult, un profesor excelent este cel care are deja idei în vederea îmbunătățirii unor comportamente cu potențial toxic pentru dezvoltarea lor.

Dacă ai o comunicare de acest gen cu profesorul copilului tău, fii liniștit: ești pe mâinile CELE mai bune!

Tu ce faci când îți evaluează greșit copilul?

Hai să vedem? Cataloghez drept evaluare greșită orice formă de evaluare cu care NU sunt de acord? Pentru că da, este greu să auzi că al tău copil NU e cel mai deștept, nu e cel mai popular, ba chiar are și niște apucături care uneori te rușinează.

Dacă într-adevăr a greșit consider că timpul o dovedește și mai cred că nu există greșeală care nu poate fi îndreptată. Așa că, am certitudinea că, oricât de delicat ar fi subiectul, dacă pornim de la premisa echipei putem rezolva orice eventuală neînțelegere și la nivelul evaluării.

Nu ești subiectivă când vine vorba de copiii tăi?

Ba da! Sunt la fel de subiectivă ca orice altă mămică. Câteodată sunt și mai subiectivă pentru că am termen de comparație vreo 540 de alți copii.

Ce am înțeles însă de când lucrez cu copii, profesori și părinți este că probabilitatea ca un profesor să aibă ceva personal cu un copil este la fel de mică ca aceea ca un copil să își dorească, din proprie inițiativă, să spele wc-uri! Poate există, dar este o minune, deci durează doar 3 zile. 🙂

Astfel că, dacă ești chemat la școală înseamnă că al tău copil a făcut ceva ieșit din comun! De bine sau de rău. Secretul e că valorile tale și ale școlii să fie din registrul aceluiași comun.

Să continuăm poveștile deci, căci oricât de dure ar fi, cu siguranță ne fac bine pe termen lung, mai ales copiilor noștri, căci îi împărțim cu profesorii lor cât sunt în școală!

De ce dăm cu atâta ușurință share unui moment cel puțin penibil al stării învățământului? De ce lăsăm să mai treacă un eveniment fără să intervenim la nivelul cauzelor? Înainte de a povesti despre rezultatele dezastruoase la examene sau lipsa spațiilor aferente unui act educațional de calitate, aș dori să privim puțin spre evenimentele premergătoare. Două decizii ar schimba profund starea națiunii:

1. În loc de predarea unei doctrine religioase în școli, să formăm caracterul!

2. Înainte de alte investiții materiale, ar fi bine să aducem câte 2 consilieri psihopedagogici în fiecare școală.

De ce cred că aceste două măsuri, deloc greu de implementat, ar face așa o mare diferență?

Pentru că filmulețul devenit viral degeaba ar fi putut fi altfel dacă acești copii ar fi avut o formare solidă în domeniul caracterului, al valorilor, al educației morale. Pentru că, dacă, din clasa pregătitoare ar fi fost învățați susținut tot atât de mult cât dedicăm limbii române sau matematicii, cred că al lor comportament ar fi fost catalogat așa cum trebuie, adică intolerabil. Dacă reacțiile lor emoționale ar fi fost deslușite înainte de eveniment și transmise persoanelor în cauză, adică profesorilor și părinților, poate nu am fi ajuns aici.

Sunt profund mâhnită de modul în care se derulează lucrurile în învățământ. Pentru că am impresia că nu ne ducem înspre bine, ci tot mai rău. Și nu cred că ar trebui să fie atât de mare drama rezultatelor academice și atât de ignorată situația dezvoltării morale a copiilor noștri.

Ca fapt deloc divers, am citit un articol realizat în SUA despre faptul că, în următorii ani, testările PISA vor include și itemi despre caracter. De ce? Pentru că profesioniștii care nu dau dovadă de caracter sunt viitori dictatori la locul de muncă. Lipsa unor standarde morale solide formează societăți politcally correct, dar care sunt ușor de manipulat.

E timpul să ne trezim! Până nu devenim subiecte de videouri virale, promovate de oameni fără caracter.

Săptămânal, marțea, mă întâlnesc cu profesorii la ceea ce numim, generic, ședință. Însă mi-am dat seama că ar trebui să o numesc Secretul sau Liniștea sau orice alt sinonim adecvat. De ce? Pentru că este locul în care ne asigurăm că fiecare dintre profesorii de la Școala Gimnazială Româno-Finlandeză înțelege atât de bine conceptul de management al clasei și cel de management al predării, povestesc despre comunicarea cu părinții sau metode de evaluare, încât nu trebuie să li se dea o listă de documente pe care au voie să le folosească la clasă, cu mențiunea strictă că, dacă nu respectă LISTA, sunt în ilegalitate.

Cu riscul să supăr multă lume, consider că, înainte de a seta standarde ale materialelor, ar trebui să setăm un standard al încrederii: nu doar în pregătirea inițială ci, mai mult chiar, în cea profesională continuă, în statutul profesorului și a muncii zilnice depuse de acesta.

Rezultatul ar fi că am putea avea încredere că acesta are discernământul de a selecta și utiliza materialele potrivite clasei, copiilor și nu să fie ghidat de considerente financiare și interese politice.

De aceea, în fiecare marți, experimentez liniște, timp de 2 ore. Ascult idei, povești reale, solicitări de soluții potrivite, îi văd cum se dezvoltă ca formatori și, mai presus de orice, îi văd cum cresc în statutul de experți.

Astfel că, în mijlocul oricărei furtuni, am încrederea neclintită că, sutele de ore petrecute din 2010 până acum, în FIECARE marți, cu sfințenie, reprezintă oaza de liniște sau secretul succesului.

La tot mai multe marți de succes, sau de liniște. În funcție de nevoie.

Credeam că acele veri sunt cele mai grele și mă motivam singură cu gîndul: “după ce trece asta, o să fiu liberă și liniștită”. Pe principiul de ce ți-e teamă, de aia nu scapi vara aceasta, pentru prima oară în 8 ani de zile, m-am trezit singură și (aparent!) liniștită, la vreo 3000 de km de locul meu cel de toate zilele.

Cel mai ciudat însă a fost faptul că distanța fizică și emoțională de proiectul sufletului meu, m-a provocat la un moment de judecată complexă. Nu una, cumva superficială de tip puncte tari/puncte, ce merge, ce nu merge, cine e performant, ce e bine, ce trebuie scos, ci una extrem de profundă de tip: încotro și de ce?

Consider că ni se face o mare nedreptate ca sistem educațional prin judecata de tip rezultate și rate de abandon vs performanță. De ce spun acest lucru? Pentru că niciunul dintre numerele încadrate în vreuna dintre categoriile de mai sus nu răspund întrebărilor profunde (de ce?) și cu viziune pe termen lung (încotro?).

În niciun rezultat, oricât de bun sau sub-performant este el nu se vede filosofia educațională pe care o transpune în cultura educațională o echipă de profesori care nu lucrează DOAR pentru aici și acum. Este nedrept că nu există scale care să măsoare fericirea copiilor sau bunăstarea lor atunci când vin la școală. Sau, mergând către profesori, nu se iau în vedere planuri de dezvoltare profesională sau motivația acestora atunci când intră în clasă.

Ajungem la concluzia că, un moment, o zi mai bună sau mai proastă, numită generic evaluare națională în România, determină, pe termen lung, calitatea unei școli. Este drept?

Pe de altă parte, însă, cele mai importante momente în istorie au fost marcate de revoluții împotriva nedreptății. Așa că mi-am dat seama ce vreau să se întâmple în următorii 5 ani.

Încotro?

Ne îndreptăm, prietenos și liniștit, în continuare spre copii, cu cele mai inovative metode de a-i provoca să gândească mai departe decât aici și acum, devenind astfel adulți responsabili care să gestioneze atent nedreptatea.

De ce?

Pentru că, prin ei, mai avem o șansă! Cu speranța vie că vor alege să lupte împotriva nedreptății la noi în țară. Pentru că avem nevoie de ei.

Așa că, zic să pornim la drum! Că tot e toamnă și vara s-a dus…, dar nu fără folos!

P.S. Dacă vin și rezultate care să valideze procesul, nu ne supărăm deloc.

De 4 ani încoace, concentrarea mea este 100% pe Școala Romāno-Finlandeză- fericirea elevilor , formarea și perfecționarea profesorilor și implicarea părinților. Ce constat însă, zi de zi, tot mai clar, este că ne facem vinovați ca sistem de o gestionare incompletă a importanței educației. Ne canalizăm atenția pe conținut și nu pe rezultat final, pe procesul vechi de 100 de ani și nu pe ”materia primă”, emergentă, īn permanentă schimbare – copiii.

Īn căutările mele fervente, am găsit un articol interesant al unui interviu cu unul dintre directorii companiei Google. Ipoteza lansată de acesta m-a determinat să mă īntreb: Elevii mei sunt potențiali angajați ai Google? Au ei ceea ce acești de seamă angajatori caută?

”Rezultatele testelor și concursurilor sunt un criteriu inutil pentru angajarea īn compania noastră.”  Spunea Laszlo Bock īn 2013.

Cele 5 idei principale pe care acesta le emite și pe care doresc să le implementez īn școala noastră sunt:

1. Importantă nu este cunoștința unui anumit domeniu, ci abilitatea de a īnvăța permanent. Cu alte cuvinte, să poți pune laolaltă īntr-o imagine completă piese de puzzle disparate. Dacă elevii mei vor fi curioși constant, se vor automotiva și, fiind īntrebați dacă le-a fost satisfăcută curiozitatea, vor putea să se autoevalueze.
2. Important nu este rolul asumat formal, ci leadership-ul spontan, īn situații de criză. Programul Young Leadership este un exemplu al modului prin care noi, la Școala Romāno-Finlandeză, īi responsabilizăm pe elevi să cunoască nu doar drepturile unui lider, ci și responsabilitățile acestuia. Adică, atunci cānd apare un moment de criză, caut liderul sau īmi asum responsabilitatea punerii īn practică a principiului: dacă sunt aici, mă ocup de rezolvarea problemei apărute?
3. Important nu este cine iese īn față, ci responsabilitatea asumată. Mă īntrebam eu atunci cānd citeam: Am sădit īn elevii mei dorința de a se concentra pe rezultatul finit sau doar pe „cāștigător”? Mă īntreb dacă īi interesează să fie ei propulsați sau să cāștige echipa?
4. Importantă este atitudinea, indiferent de rezultat. Cu alte cuvinte, ceea ce cred eu despre mine se īnscrie īn sfera smereniei sau mă „laud” cu fiecare proces pe care īl īndeplinesc, īn așa fel īncāt cei din jurul meu nu se bucură să lucreze īn echipa mea? Īn același timp, cānd fac un lucru bine, trebuie să capăt īncrederea pentru a continua dezvoltarea mea. Am de lucru la atitudinea elevilor mei, astfel īncāt să īi determin să se bucure de succesul celorlalți fără să se simtă amenințați. Am de lucru la echipa mea. De fapt, cred că e o vină „națională”! Ne este greu, ca romāni, să acceptăm o idee diferită de a noastră ca fiind mai bună. Am de lucru la mine. Mult.
5. „Expertiza” cade pe ultimul loc īn opinia lui Bock. Adică, explică acesta, un īncepător care are abilitatea și dorința de a īnvăța, īși asumă responsabilitatea, este smerit și, īn același timp, sigur pe el și se bucură de inițiativele celor din jur, va depăși īn scurt timp un expert ”plafonat”, prea sigur pe reușitele anterioare și deloc maleabil să se schimbe.

Abia după ce cădem de comun acord asupra acestor valori, putem discuta de reformă educațională. Deci, ce ne poate „zgālțāi” sau „zgudui” dacă nu īnsuși gāndul că elevii noștri, premianți la concursuri naționale și internaționale, poate NU sunt elegibili pentru marile companii internaționale, pentru simplul fapt că īi „īndrumăm”… greșit?