Se sunase de 6 minute, dar elevii meu nu voiau să iasă în pauză…

Am studiat săptămâna trecută la orele de Limba și literatura Română un text: „Grădina Uriașului”, o poveste populară, transmisă din gură-n gură până când cineva s-a hotărât să o scrie.

Uriașul acesta era o persoană egoistă, care prefera să stea singur în castelul său mare, înconjurat de o grădină frumoasă și veselă. Era veselă datorită copiilor care se jucau în ea zilnic, după ce ieșeau de la școală, în orice anotimp. La un moment dat, Uriașul i-a gonit, egoismul lui nesuportând atâta veselie, ba mai mult decât atât, a construit gard în jurul grădinii și a pus de pază niște câini care să transmită mesajul: intrarea interzisă. Cum orice decizie are și urmări, acestea n-au întârziat să apară: primăvara a refuzat să se instaleze în grădina lui.

Gardul, câinii și gerul nu au împiedicat totuși copiii să găsească o soluție de a intra din nou în grădină. Astfel că, într-o zi, Uriașul aude glasurile copiilor în grădina sa, și privind pe geam, văzu cum copacii au înmugurit, iarba a încolțit, iar florile au început să se deschidă. Veselia copiilor fu totuși umbrită de tristețea unui copilaș mic de înălțime care nu reușea să se cațăre în copaci, precum ceilalți. Acesta este punctul culminant al textului și cel mai îndrăgit moment de către elevii mei. Cu toții au vrut să-l citească pe rând: „Am fost egoist… De azi, viața mea se va schimba…” , spuse Uriașul.

Ați observat cât de capabili sunt copiii noștri să dezbată un aspect atunci când se identifică cu situația respectivă? Ce conștientizări mari pot avea în urma unor povești citite sau povestite de către părinți, colegi sau profesori?!

Ideile extrase de elevii mei în urma acestui text sunt idei demne de oameni profunzi: au identificat că primul pas al Uriașului a fost conștientizarea punctului său slab, a urmat decizia de schimbare, apoi a acționat, căci Uriașul l-a ajutat pe copilul cel mic să se cațăre în copac, iar la final a cules roadele, întrucât, copilașul s-a uitat la el și i-a zis: „Ce bun ești! Te iubesc!”

Probabil deja știți în ce direcție a continuat lecția noastră, deși pe schița pregătită de mine lucrurile erau mai simple: câteva întrebări și accent pe vocabular.

Dar nu, elevii mei au vrut să-și scrie momentele în care au avut conștientizări, au luat o decizie, au acționat și au văzut rezultate.

„Alina, după școala online în care am stat cu camera închisă și tu și ceilalți profesori ați ”tras” de mine să mi-o deschid la ore, am realizat când ne-am întors la școală, că am ratat multe momente de învățare și că jocurile video pe care le jucam în timp ce voi predați, m-au ținut departe de învățare. Când am înțeles acest lucru, am decis să mă joc doar după ce îmi fac temele, iar rezultatele se văd și sunt tare fericit.”

„Și eu am realizat că am un caiet foarte neîngrijit și că nu acord deloc atenție scrisului frumos. M-am decis să schimb acest lucru, am înlocuit creionul cu stiloul, iar zilele trecute mi-ai lăsat un mesaj frumos și încurajator pe caietul meu. Mulțumesc!”

„Mi-am dat seama, după ce l-am rănit tare pe colegul meu, că mă enervez foarte ușor. I-am cerut iertare, mi-a părut atât de rău că l-am rănit, încât am plâns, și vă rog pe voi toți, dragii mei colegi, să mă ajutați când vedeți că mă supăr. Știu că aici am de lucrat și aștept să văd rezultatele…”

Se sunase de 6 minute, dar copiii mei nu voiau să iasă în pauză, căci momentul de conștientizare i-a eliberat și le-a oferit speranță.

Concluzia lecției de astăzi a fost oferită de copilul ce nu reușește să-și gestioneze bine mânia: „Doar un uriaș poate să se schimbe.” Și cred că în fiecare dintre noi există puterea unui uriaș.

Povestea aceasta populară a fost balsam pentru nevoia clasei mele și tare mult mă bucur că nu voi putea oferi meritul unui singur autor, căci fiecare generație ce a dus povestea mai departe merită mulțumirile mele și pe ale elevilor mei. Lecția s-a încheiat cu promisiunea elevilor că vor transmite la rândul lor această poveste, căci timpul și tehnologia nu vor putea schimba nimic din mesajul textului: „Doar un URIAȘ poate să se schimbe!”

Prof. Alina Asimionesei

Nu știu dacă la formarea unei clase putem spune ca e mâna destinului, dar în clasa mea s-au adunat toți introvertiții. Cu astfel de copii, orele au o dinamică, aș putea spune, stranie. Ori răspund toți deodată, ori nu spune nimeni nimic. Cu toate acestea, ca în fiecare clasă, există câțiva curajoși. Iar cei care se pregătesc constant sunt cei care au și curaj să răspundă în clasă. Pe holul școlii nu ies, de frică să nu socializeze. În excursii, musai să mergem doar noi, ca nu cumva, luați de val, să ajungă să se împrietenească și cu alți copii. Între timp, au crescut și au format mici grupuri care chiar mai interacționează vag între ele.

Părea că ne-am găsit o undă de  comunicare, spre începutul semestrului întâi, ceva destul de similar codului Morse. Și apoi am intrat în online. Mă așteptam la un comportament similar cu Martie-Iunie 2020, când orele se desfășurau și mai lent decât la clasă, dar într-un mod previzibil. Însă noul val a adus cu sine un cu totul alt comportament: camere închise sau orientate fix în tavan, tăceri interminabile la întrebările frontale, microfoane pornite după 15 secunde de la nominalizarea unui elev și inevitabilul “Care era întrebarea?” Răspunsurile evazive sau firescul “Nu știu” s-au transformat, în timp, în “ignor” la solicitări, iar orele au devenit încet, dar sigur, autentice ședințe de spiritism: “X-lescu ești aici, ești cu noi?…”. Groaza că i-am pierdut definitiv a pus stăpânire pe mine mai ceva ca teama din copilărie că un spirit nu mai vrea sa plece după ce l-am invocat. Discuțiile repetate cu părinții în încercarea de a găsi mijloace de a-i determina să renunțe la jocul pe calculator în timpul orelor și discuțiile de pe grupurile de socializare, nu aveau niciun efect. Ultimul consiliu a venit ca “cireașa de pe tort”: cu lacrimi în ochi ascultam cum fiecare profesor părea să fi epuizat toate mijloacele în încercarea să îi anime la ore. Ajunsesem să fim la ore ca într-un oraș bântuit de fantome. Doar un miracol părea ca se mai poate întâmpla…

Miracolul școlii fizice

Și poate că atunci când ajungi la fundul sacului și ai băut tot paharul amărăciunii, viața îți pregătește o răsturnare de situație incredibilă…

Înainte de Crăciun ne-am întâlnit și ne-am regăsit cu dor și speranța că poate totuși vom putea să ne reconectăm, poate chiar într-o nouă configurare.

În semestrul al doilea, clasele a 8-a au fost chemate fizic la școală. Am programat repede întâlniri individuale pentru a mă asigura că fiecare elev va veni la școală și nu va alege variata comodă, dar pierzătoare, din spatele camerei închise.

Prima săptămâna a fost mai grea, cu un nou „fus orar”, cu noi activități – atenția și implicarea la ore și cu prima provocare – ieșirea în grup în afara orelor, fără dirigintă. Însă s-a dovedit a fi „buturuga mică care răstoarnă carul mare”.

Apoi au urmat și alte ieșiri și, pentru prima dată, au apărut și glumele, poveștile de la masa de prânz, servită împreună în clasă. „Voi nu vă relaxați? Până la ora 12 noaptea faceți teme?” – îi întreb eu văzând că urcă temele în platformă la ora 12. „Noi ne relaxăm, la 12 începem să ne facem temele”.

În cancelarie, colegii au început să-mi împărtășească, la început, micile victorii în care reușeau să dialogheze cu elevii, apoi realizarea unor ore interactive, dezbateri, dorința de a ști mai mult, culminând cu impulsul de a-i aplauda pentru implicarea și dezinvoltura de care au dat dovadă.

În pauze îi văd pe holuri formând ciorchini distanțați în jurul unui telefon și purtând discuții pe teme adolescentine. Îmi crește inima… și nu pot decât să fiu mulțumitoare!

Delia Ognean, Dirigintă clasa a 8-a, Prof. Chimie

„Trebuie să avem încăpățânarea de a simți bucuria în furnalul neîndurător al acestei lumi” Elizabeth Gilbert -„Lecții de magie”

Este vineri. Aștept acest final de săptămână de vinerea trecută. Ideea unui sfârșit, conștientizarea faptului că oricât de greu îți este acum, la un moment dat va trece, aduce cu sine un soi bizar de mulțumire. Micile victorii ale fiecărei zile. Am auzit fraza asta într-o dimineață la radio pe când mă aflam în mașină, gonind printre străduțele-scurtături, cum le numesc eu, mica mea hartă imaginară care are ca țintă încercarea constantă de a mă încadra în timp. Este vineri și azi am ajuns cu cinci minute înainte să înceapă ora. Mica mea victorie, îmi zic.

Ziua curge egal cu toate celelalte și mă simt de parcă o privesc cumva de sus, ca un narator obiectiv care vede tot și știe că ziua asta de vineri, spre deosebire de cealaltă e una mult mai organizată. Micile bucurii. Acele momente cadru pe care le scoți din context și te forțezi atât de tare să le reții, ca și cum ai prinde fericirea într-un borcan. Îmi e drag să vin la școală. Îmi e drag să intru din nou la clase, să mă încarc cu fericirea lor sau să fiu eu cea care îi înveselește, dar uneori simt nevoia să mă ascund. Din prea mult, ajung să rămân cu atât de puțină putere, încât vineri este ziua în care spun stop. Cu timpul am aflat că a impune limite e un obicei care te poate salva.

„Micile dureri luxoase”. Mi-a rămas întipărit în memorie citatul ăsta întâlnit, cândva într-o carte. Am un alt obicei de a nota toate citatele într-o agendă. La final de zi sau ori de câte ori am nevoie să îmi reamintesc de mine caut acolo, printre cuvinte. Micile dureri luxoase ale unui iubitor de cuvinte și înțelesuri devenit profesor de Limba română. Le zic mici dureri pentru că sunt indiscutabil mărunte luate în comparație cu adevăratele încercări ale unei zile.

„Nu știi ce îți aduce clipa”, îmi zic în timp ce refac harta imaginară a străduțelor-scurtături în drum spre acasă. Am două zile înainte să refac drumul către adevăratul acasă, căci dincolo de toate trăim cu toții absorbiți de hărțile noastre imaginare. Haideți să facem din ele un traseu frumos. „Nu știi ce aduce clipa”, îmi zic din nou și mă gândesc la ce îmi place cel mai adesea să fac. Harta imaginară a străduțelor-scurtături marchează la un moment dat un „oraș de hârtie”. Ascund aici cele mai frumoase amintiri. Virez. Schimb traseul. Parchez. Pun căștile în urechi. Cu balada de la Metallica îmi spun și eu că „nothing else matters” și cobor la metrou. La Eroilor schimb din nou traseul și melodia. Răsună în jurul meu a jazz. E ceea ce mă face să zâmbesc. Pornesc printre căsuțele încărcate de galbenul prea plin al copacilor și intru la Infinitea. E ceainăria mea preferată. Cunosc aproape pe toată lumea aici, cu sau fără mască. E încă soare. „O toamnă aurie”, cum ar zice Sadoveanu. Comand același ceai cu gândul la Murakami și la personajele cărților lui cu care adesea mă identific. Licoarea caldă mă transpune parcă în alte timpuri și deja simt cum îmi recapăt energia.

Pe acordurile Ellei Fitzgerald, ”Autumn in New York”, îmi continui harta imaginară a orașului de hârtie. E vineri și am chef să umblu cât vreau. Flâneuse, adică o tânără care poate umbla neînsoțită prin oraș doar de dragul promenadei. Un gest de mare curaj prin anii ’20. Îmi iau un buchet de flori de pe strada Academiei și mă îndrept spre vechile librării de la Universitate. Uneori e atât de bine să te reîntorci fie și pentru puțin timp în acele spații enclavă, să creezi o buclă în timp doar pentru a-ți reaminti de unde ai pornit. Locurile binecunoscute nouă funcționează uneori ca niște madlene proustiene. „E bine. E atât de bine”. Gândindu-mă la îndrăzneața flâneuse, îmi amintesc de vechile perindări studențești din Toulouse și îmi continui periplul pe la anticariatele de la coloane. Scotocesc printre viniluri și dau peste un album al lui Nat King Cole. Acasă mă mai așteaptă două, dar al treilea nu strică. În plus, e vineri și am o scuză pentru orice.

Pe harta imaginară a orașului meu de hârtie călătoria continuă și se termină, ca toate acele mici bucurii solubile, într-un punct. Mă refugiez în vechea librărie, colț cu Edgar Quinet, locul unde mă refugiam și acum mulți ani în pauzele dintre cursuri. Mă văd parcă prin vitrina împânzită de gândurile unor alți autori, dar ce îmi atrage atenția este un volum pe care mi-l amintesc parcă și acum; „Viața începe vineri”, de Ioana Pârvulescu. Muzica din căști se oprește. Mașina virează la stânga. E vineri și azi am chef să fiu doar eu.

Alexandra Botușan

Prof. Limba Română

În urmă cu exact zece ani începeam cursurile Facultății de Litere din pasiune pentru scris și pentru literatură. Nu știam exact în ce direcție va merge drumul meu, dar știam că îmi place și nu îmi imaginam că există o viață de student mai frumoasă decât aceea de a sta cu nasul în cărți și de a pierde șirul orelor și al zilelor. Pentru mine, așa cum spunea și Borges, paradisul era reprezentat de o bibliotecă. Pe lângă bucuriile de zi cu zi, date de ce descopeream, am avut șansa să cunosc câțiva profesori minunați, care m-au ajutat să înțeleg poezia și de atunci îmi încep fiecare zi citind câteva poeme: recomand acest obicei – e un elixir care se îmbină perfect cu ceaiul sau cafeaua de dimineață și care te ajută să te trezești, fără a înceta să visezi.

Anii de studenție au trecut repede și a venit momentul primului loc de muncă. Fără să stau prea mult pe gânduri, am ales să fiu profesor. Îmi amintesc și acum ce avalanșă de emoții am trăit atunci când am susținut prima oră. Însă ochii plini de bunătate, de curiozitate și de inocență care mă priveau, îmi dădeau curaj. A fost o perioadă specială, de care îmi aduc aminte cu drag și care mă face să zâmbesc nostalgic de fiecare dată. Nu voi uita niciodată numele și chipurile primilor mei elevi. Mă surprind adesea întrebându-mă: ‘„Oare ce mai face Filip? Mai cântă la vioară?”,  „Oare ce mai face Ana?” Păstrez și acum frunza primită în dar de la ea.

Pentru că, în egală măsură mă pasiona și comunicarea, am urmat cursurile Masteratului de Consultanță și Expertiză în Publicitate, din cadrul Universității din București și am lucrat o vreme în publicitate, apoi în comunicare. Sunt recunoscătoare că am avut această șansă pentru că , în urma acestei experiențe, am învățat cum se scrie un text nonliterar și am înțeles că în spatele unui spot publicitar se află zeci sau sute de ore de creație, că în spatele unui copy (text publicitar) bun pot să stea nopți întregi nedormite și că, pentru a fi un bun comunicator sau copywriter, trebuie să ai o vastă cultură generală, dar și să fii un bun cunoscător al psihologiei consumatorului. Tot în această perioadă am întâlnit oameni foarte valoroși, am legat prietenii sincere, m-am dezvoltat profesional și emoțional și am învățat cum să comunic asertiv.

De la o vreme, însă, simțeam că ceva nu se mai leagă și nu mă mai sunt împlinită. Iar de fiecare dată când aveam aceste gânduri, îmi aduceam aminte de privirile copiilor „mei”, despre care povesteam mai sus, și de cea mai fericită perioadă a vieții mele profesionale: aceea de profesor. Așa că, în luna februarie a acesui an, am hotărât să îmi ascult gândurile și să reconfigurez traseul profesional: am luat decizia de a mă întoarce în învățământ. Pandemia COVID-19 m-a pus puțin pe gânduri, însă am perseverat: chiar dacă îmi era teamă de necunoscut, ceva îmi spunea că nu este cazul să renunț: aveam încrederea că, dacă faci ce îți place, nu are cum să nu iasă bine până la urmă, oricare ar fi contextul.

Și așa a fost: am descoperit o echipă de oameni minunați, binevoitori și blânzi, gata tot timpul să te susțină și mi-am redecoperit pasiunea de a preda și fericirea de a primi priviri curioase, zâmbete și multă energie bună.

Sigur că a fost foarte greu la început: am retrăit aceleași emoții ca prima dată când am intrat într-o clasă, m-am îngrozit la vestea că vom începe școala în sistem hibrid, am crezut de câteva ori că voi leșina de oboseală. Acum, după o lună și jumătate de la începerea școlii, pot să spun că merită tot efortul, toată oboseala, toate nopțile nedormite. Pentru că nimic nu se compară cu împlinirea pe care o simți atunci când auzi un „Ahaaaa, am înțeles!” sau „Mulțumim pentru cea mai frumoasă oră de română ever!” sau „Ora mea preferată este româna!”. Sau atunci când copiii care stau acasă îți spun că poartă mască pentru a se simți ca la școală și pentru a empatiza cu tine. Asta, cred eu, se numește fericire. 😊

Xenia Mitran

Profesor Limba Română

Era Februarie 2007 când, de la a preda engleza la copiii de 3 ani, am ajuns într-o școală de „fițe” din Capitală, unde am suplinit-o timp de 6 luni pe o prietenă de-ale mele, care urma să nască. Prima oră de predare din viața mea la gimnaziu, direct la clasa a opta! 8C mai exact, „spaima” școlii. În timp ce coboram scările spiralate înspre subsolul clădirii din 1800, mă întrebam dacă elevii au fost puși acolo ca un efect al comportamentului lor înspăimântător sau au devenit înspăimântători pentru că au fost puși acolo. N-am avut timp să-mi finalizez gândul că…am ajuns! Îmi tremurau mâinile pe catalog, palmele îmi erau transpirate, vocea ciudată. Pot să spun atât: e o minune că n-am plâns. Nu dau de data aceasta detaliile acelor ore, dar recunosc faptul că 8C a rămas adânc întipărită în inima mea ca fiind o clasă de suflet, de la care am învățat de toate în ale predării!

15 Septembrie 2020, complet încântată de statutul meu de profesor cu gradul didactic I, așezat, liniștit, inovator, iubit de copii (așa zic ei, sper că nu mă mint), dirigintă la o clasă deosebită de profil pedagogic, intru în clasa mea de la etajul unu, amenajată frumos și aproape prea sigură pe mine, pornesc camera și încep cu ice-breaker, frumos, încântată că voi demonstra că pregătirea face totul, că poți respecta toți pașii din prima și să-ți iasă.

Nu sunt niciodată arogant de sigură pe mine, trebuia să mă gândesc că e ceva nepotrivit la mijloc. Următoarele minute aveau să-mi reamintească asta.

„Alina, eu nu aud nimic”- scria în chat.

„Eu nu văd!”- scria pe grupul de watsapp.

„Filmulețul nu se aude”, reușeste din senin să se audă mult mai tare decât m-am așteptat, pe boxele, inițial, neconectate.

Și de aici…nebunia!

Repede de tot mi-am pierdut toată siguranța, voia bună și toate ideile geniale! Ora a fost un haos total. Pentru cei din clasă, pentru cei de acasă, pentru mine. Precum în februarie 2007, am reușit să ies fără să plâng din clasă și intersectându-mă pe hol cu buna mea prietenă, am izbucnit: „cine a inventat hibridul ăsta, n-a predat nicio zi la clasă”. S-ar putea ca, pe ici-colo, să fi scăpat și alte cuvinte ne-pedagogice. Drama știți care era? Mai aveam încă o oră la copiii aceștia și nicio scuză să invit pe altcineva să-mi țină ora ca eu să pot fugi, să-mi plâng de milă.

Ascult zilele acestea o carte incredibilă pe care v-o recomand cu tot sufletul. Este a autoarei mele preferate, autoare a căror cărți mi-au influențat viața, la propriu, în momente de cumpănă, Brene Brown. Cartea aceasta se numește The Gifts of Imperfection. Brene Brown vorbește mult despre vulnerabilitate și despre momentele de imperfecțiune pe care le avem cu toții, dar despre care recunosc prea puțini. Zecile de mesaje și mail-uri care curgeau despre cât de prost gestionam noi ca școală online-ul sau hibridul, citite în cele 15 minute dintre cele două ore (proastă decizie!), au venit să confirme că avem de-a face cu un moment serios de imperfecțiune. Iar cu imperfecțiunile, zice Brene, trebuie să trăim prietenește: le recunoaștem, le acceptăm și apoi începem pași simpli și clari pentru a le remedia. Altfel, e doar plâns de milă, învinovățire, rușine, frustrare, iar acestea nu fac parte din lista de calități ale oamenilor dezvoltați emoțional. E nevoie și de momente de descărcare și îi mulțumesc dragei mele prietene că m-a ascultat și a ales să nu se laude că ei i-a ieșit lecția din prima.

Era liniște (surprinzător!) în cancelaria în care m-am așezat să-mi trag sufletul. Și m-a lovit un gând: Alina, ARATĂ-ȚI aceeași bunăvoință pe care o arăți debutanților. Și așteaptă-te să auzi de un milion de astfel de povești. Se vor revolta părinți, copii, vor fi frustrați profesorii. Luați-le pe rând, aveți și voi nevoie de timp să vă obișnuiți. Răbdare. Apoi acțiune. Remediere. Se poate.

M-am dus la oră. N-a ieșit mai fabulos. Dar măcar nu am mai avut niște crize existențiale. E DOAR prima zi .

P.S Ieri am avut cea mai senzațională zi de ORE online. Pentru că i-am lăsat pe genialii mei copii tehnici să facă rutina de conectare, pentru că am înțeles că la microfoanele de acasă trebuie să aștept 3 secunde înainte să primesc un răspuns, pentru că am pus jaluzele, pentru că am decis cu copiii să facem poze la tablă și să urcăm în chat pentru cei de acasă care rămân în urmă, pentru că am la clasă niște părinți frumoși precum copiii lor care mi-au scris feedback punctual, pentru că echipa tehnică nu se lasă așteptată, pentru că am ascultat bune practici de la colegii mei, pentru că mi-am dat timp.

P.S.S Ajungem încet-încet la toți profesorii: să îi ajutăm, să-i mentorăm, să ne obișnuim cu noul normal. Trebuia, întâi, să ne lămurim. Acum mai avem nevoie de un pic de timp. E DOAR a a patra zi din a doua săptămână.

Alina Cristiana Cîrjă

Profesor LRF

Se spune că zilele de vineri sunt zile scurte și ușoare. Profesorii chiar țin cont atunci când întocmesc orarul elevilor ca vinerea să fie o zi mai lejeră, respectând curba de efort.

E aproape seară când pășesc în casă. Mă trântesc în pat așa cu hainele cu care sunt îmbrăcată de mai bine de 12 ore. Îmi aduc aminte de vorbele mamei: „Să te faci învățătoare, mamă, că la ora doișpe ți-ai pus geanta pe umăr și ai plecat acasă.” Și m-am făcut. Doar că ceasul e demult trecut de ora 12:00.

M-am trezit ca de obicei devreme, mai precis la 6:30. Alarma m-a scos dintr-un coșmar în care brațul unui troleibuz căzuse peste mașina mea în care eram și eu. Nu știu dacă pățisem ceva, căci m-am trezit. Ziua a decurs bine spre foarte bine: elevi dornici de învățare, colegi entuziasmați de ceea ce fac zilnic, planuri să plec undeva în weekend.

Se făcuse ora 12 și un pic când, după spusele mamei, ar fi trebuit să-mi pun geanta pe umăr și să plec. Dar am vrut să stau afară cu elevii mei, să-i privesc cum se bucură de aer din plin, dându-și măștile jos, să-i las să se joace împreună, căci mare le-a fost dorul unii de alții. În maxim 5 minute, unul dintre ei și-a fracturat piciorul. Dublă fractură. Cu mine lângă el. Ceea ce a urmat a fost o procedură „ca la carte” după spusele celor de la SMURD, însă meritele nu au fost ale mele, ci ale oamenilor minunați cu care lucrez. Ceea ce am putut eu să fac a fost să-i fiu însoțitor la spital ca să-i fiu alături în aceste momente grele.

Citeam astăzi, într-un story al unui prieten, un citat nesemnificativ de dimineață, dar revelator la finalul zilei: „Diferența dintre școală și viață: la școală întâi înveți lecția și apoi dai un test; în viață, întâi dai un test și apoi înveți lecția.”

Lecțiile acestei zile au fost:

1. Nu putem avea totul în control, dar trebuie să fim acolo atunci când se întâmplă ceea ce nu ne dorim să se întâmple elevilor noștri.
2. Calmul este calitatea indispensabilă în astfel de momente, iar noi trebuie să îi liniștim atât pe părinți, cât și pe copii.
3. Detaliile sunt foarte importante pentru a ști să răspundem la toate întrebările organelor abilitate să investigheze un asemenea incident și mai ales ale medicilor care vor să știe inclusiv minutul la care s-a întâmplat, poziția în care a căzut, reacțiile de după. Și cum am putea răspunde punctual dacă nu am fost lângă copil în momentul accidentului?!
4. Copilul are nevoie să vadă că nu e singur într-un asemenea moment, iar faptul că profesorul său intră cu el în sălile cele mai înfricoșătoare din spital, îi dă curaj, chiar dacă și profesorul tremură tot pe interior.

După ce au trecut momentele grele, la întoarcerea către casă, copilul s-a uitat la mine și cu ochii mari și bucuroși, căci durerea trecuse, îmi spune: „Mă întreb cât de mult aș plânge dacă tu ai păți ceea ce am pățit eu?!” Aceasta a fost de fapt lecția supremă pe care am învățat-o: cele mai trainice relații se creează în necaz. Iar una peste alta, geanta pe umăr la ora 12:00 era dorința mamei, nu a mea. Eu mi-am dorit doar să fiu învățătoare.