La școală, ieri, am marcat ziua fericirii.

Am pus sclipici în dezinfectant, am desenat zâmbete și flori pe măști, am rugat copiii să vină îmbrăcați în culori vii, i-am ascultat pe ,,cei mai veseli copii” despre cum arată fericirea pentru ei.

Încercăm deseori, alături de frumoșii noștri copii, să învățăm cum ne putem bucura în ciuda vocilor nefericite care se aud în jurul nostru.

În mijlocul galbenului, al veseliei și al vibe-ului grozav din școală, m-am oprit puțin să mă gândesc la:

• Adolescentul care nu mai găsește nicio bucurie, iar din spatele monitorului se simte uitat, al nimănui și fără niciun gând de speranță pentru ziua de mâine. Încearcă să-și caute un surogat și se va mulțumi cu cele câteva secunde de așa zisă fericire, cu acele substanțe care fură, distrug, aduc  moartea simțurilor, și nu creează viață și energie.
• Profesorul obosit, care nu are pe nimeni lângă el și orice mesaj care vine pe grupurile de watsapp (în care activează cu colegii lui sau cu un director, obosit și el) are un ton impunător și rece. Ar vrea și el să facă mai mult dar…nu mai are resurse!
• Părintele prins la mijloc, care se uită la copilul său care este tot mai greu de recunoscut, pe care nu știe să-l abordeze, cu care nu mai știe să relaționeze, nefericit și el de atmosfera din casă, presat de cerințele mereu altele de la birou, neputința cu care încearcă să abordeze viața de zi cu zi.

 

Mă dor nefericirile oamenilor care compun comunitatea educațională din România, pentru că pare că singura preocupare a opiniei publice acum este dacă să țină sau nu deschise școlile. Iar în spatele porților închise și a monitoarelor deschise stau niște copii care își provoacă rău pentru a verifica dacă mai simt ceva, profesori care se deshidratează emoțional cu fiecare lecție pregătită pentru… nimeni, iar părinții sunt probabil disperați de statutul de spectator în propriile case, statut din care n-au nicio putere să schimbe ceva.

De #ziuafericirii, i-am provocat pe cei mai veseli copii, să împartă un Twix cu cineva care are nevoie de un strop de fericire. Pentru că empatia înseamnă să cobori în acel loc întunecat în care e cineva drag și să stai în întuneric cu el, ne zicea Brene Brown.

Doamnelor și domnilor, dragii mei, de ziua fericirii, oamenii nefericiți sau obosiți, n-au nevoie de sfaturi, idei, metode și cursuri…, ci doar de cineva, cu o jumătate de Twix (sau mai multe) să se așeze lângă ei și să spună: nu știu prin ce treci, dar poate reușim să trecem împreună.

Închideți monitoarele, ieșiți afară, cumpărați ceva bun ce îi place celui drag și haideți să stăm unii lângă alții.

Pe tine cum te-a găsit Ziua Fericirii?

 

Alina Cristiana Cîrjă, Director LRF

 

Povestea mea cu educația este una banală.

 

Am nimerit în clasa 1E, semn al lipsei de „pile” a părinților mei, la un învățător care a încheiat anul școlar plecând cu catalogul acasă, la propriu! A urmat apoi, pentru mine, o suită de șase învățatoare până în clasa a patra. Lesne de înțeles că nu străluceam în vreun fel. Finalul a fost cel mai important în economia lucrurilor. Cea de-a șasea învățătoare, mai exact, din trimestrul al treilea al clasei a patra, m-a scos la tablă pentru un calcul de tip 4375-3250. N-am știut răspunsul corect. Într-o secundă aveam să aud cuvintele care vor marca viața mea de școală: „Treci la loc, ești proastă!”

Povestea aceasta nu este parte a unui film din acela motivațional în care, până la final, eroul își depășește condiția și devine cel mai bun.

Acel moment mi-a schimbat viața pentru că m-a urmărit în fiecare decizie. În lucrurile legate de științele exacte m-a paralizat. Am renunțat la a încerca pentru că sigur n-aș fi reușit, pentru că eram proastă! În alegerea meseriei, m-a ghidat: „Orice, dar fugi de matematică”. În viața de mamă, m-a motivat: „Cere ajutorul repede pentru copii, să nu ajungă la fel ca tine”.

Pentru bucățica din România mea dragă, pe care o am în grijă azi, a însemnat, însă, ceva mai mult. Mi-am scris în minte Misiunea personală în momentul în care am început grădinița Româno-Finlandeză, apoi școala, acum liceul: „Vreau să construim un loc în care niciun copil să nu simtă că e prost”.

Pe 26.11.2020, în cadrul  vizitei de acreditare a nivelului gimnazial, mi-am amintit din nou de acel moment. Sunt 23 ani de atunci, dar detaliile tot clare mi-au rămas în minte.

Am început să plâng când elevii noștri, întrebați de comisie de ce au ales să rămână în această școală, unii dintre ei venind de la grădiniță și ajungând acum la clasa a opta, au răspuns, fără să stea prea mult pe gânduri: „Suntem văzuți, suntem ascultați, profesorii sunt prietenii noștri, suntem încurajați să devenim cea mai bună variantă a noastră”. Am plâns pentru că mi-am dat seama că rana mea a generat vindecare pentru o mulțime de copii! Și acesta nu e lucru de aruncat!

Azi, de 1 Decembrie, în anul cel mai cumplit al omenirii, ești la o decizie distanță de a alege între a dori să-ți răzbuni „rana” sau a o folosi pentru vindecarea altora.

Știu că există milioane de răni mai profunde, chiar fizice, produse de lipsa de viziune a conducătorilor noștri, care demonstrează lipsa dragostei lor pentru România. Știu că citești acest articol fiind furios pe modul în care traiul în România ți-a distrus copiii, ți-a îndepărtat rude, poate pe unii chiar i-a luat prea devreme de lângă tine.

Mai știu, însă, că trecutul nu poate fi schimbat. Dar știu și că viitorul poate arăta altfel când câteva milioane de oameni răniți se ridică să aducă vindecare acolo unde și-ar fi dorit să o primească.

Eu mi-am ales școala. Și cât voi trăi, nu mă voi lăsa până nu ajung cât mai aproape de inimile și mințile profesorilor, ale copiilor și ale părinților care au fost rănite în școală!

Tu ce poți face să vindeci România?

Alina Cristiana Cîrjă, Director LRF

Era Februarie 2007 când, de la a preda engleza la copiii de 3 ani, am ajuns într-o școală de „fițe” din Capitală, unde am suplinit-o timp de 6 luni pe o prietenă de-ale mele, care urma să nască. Prima oră de predare din viața mea la gimnaziu, direct la clasa a opta! 8C mai exact, „spaima” școlii. În timp ce coboram scările spiralate înspre subsolul clădirii din 1800, mă întrebam dacă elevii au fost puși acolo ca un efect al comportamentului lor înspăimântător sau au devenit înspăimântători pentru că au fost puși acolo. N-am avut timp să-mi finalizez gândul că…am ajuns! Îmi tremurau mâinile pe catalog, palmele îmi erau transpirate, vocea ciudată. Pot să spun atât: e o minune că n-am plâns. Nu dau de data aceasta detaliile acelor ore, dar recunosc faptul că 8C a rămas adânc întipărită în inima mea ca fiind o clasă de suflet, de la care am învățat de toate în ale predării!

15 Septembrie 2020, complet încântată de statutul meu de profesor cu gradul didactic I, așezat, liniștit, inovator, iubit de copii (așa zic ei, sper că nu mă mint), dirigintă la o clasă deosebită de profil pedagogic, intru în clasa mea de la etajul unu, amenajată frumos și aproape prea sigură pe mine, pornesc camera și încep cu ice-breaker, frumos, încântată că voi demonstra că pregătirea face totul, că poți respecta toți pașii din prima și să-ți iasă.

Nu sunt niciodată arogant de sigură pe mine, trebuia să mă gândesc că e ceva nepotrivit la mijloc. Următoarele minute aveau să-mi reamintească asta.

„Alina, eu nu aud nimic”- scria în chat.

„Eu nu văd!”- scria pe grupul de watsapp.

„Filmulețul nu se aude”, reușeste din senin să se audă mult mai tare decât m-am așteptat, pe boxele, inițial, neconectate.

Și de aici…nebunia!

Repede de tot mi-am pierdut toată siguranța, voia bună și toate ideile geniale! Ora a fost un haos total. Pentru cei din clasă, pentru cei de acasă, pentru mine. Precum în februarie 2007, am reușit să ies fără să plâng din clasă și intersectându-mă pe hol cu buna mea prietenă, am izbucnit: „cine a inventat hibridul ăsta, n-a predat nicio zi la clasă”. S-ar putea ca, pe ici-colo, să fi scăpat și alte cuvinte ne-pedagogice. Drama știți care era? Mai aveam încă o oră la copiii aceștia și nicio scuză să invit pe altcineva să-mi țină ora ca eu să pot fugi, să-mi plâng de milă.

Ascult zilele acestea o carte incredibilă pe care v-o recomand cu tot sufletul. Este a autoarei mele preferate, autoare a căror cărți mi-au influențat viața, la propriu, în momente de cumpănă, Brene Brown. Cartea aceasta se numește The Gifts of Imperfection. Brene Brown vorbește mult despre vulnerabilitate și despre momentele de imperfecțiune pe care le avem cu toții, dar despre care recunosc prea puțini. Zecile de mesaje și mail-uri care curgeau despre cât de prost gestionam noi ca școală online-ul sau hibridul, citite în cele 15 minute dintre cele două ore (proastă decizie!), au venit să confirme că avem de-a face cu un moment serios de imperfecțiune. Iar cu imperfecțiunile, zice Brene, trebuie să trăim prietenește: le recunoaștem, le acceptăm și apoi începem pași simpli și clari pentru a le remedia. Altfel, e doar plâns de milă, învinovățire, rușine, frustrare, iar acestea nu fac parte din lista de calități ale oamenilor dezvoltați emoțional. E nevoie și de momente de descărcare și îi mulțumesc dragei mele prietene că m-a ascultat și a ales să nu se laude că ei i-a ieșit lecția din prima.

Era liniște (surprinzător!) în cancelaria în care m-am așezat să-mi trag sufletul. Și m-a lovit un gând: Alina, ARATĂ-ȚI aceeași bunăvoință pe care o arăți debutanților. Și așteaptă-te să auzi de un milion de astfel de povești. Se vor revolta părinți, copii, vor fi frustrați profesorii. Luați-le pe rând, aveți și voi nevoie de timp să vă obișnuiți. Răbdare. Apoi acțiune. Remediere. Se poate.

M-am dus la oră. N-a ieșit mai fabulos. Dar măcar nu am mai avut niște crize existențiale. E DOAR prima zi .

P.S Ieri am avut cea mai senzațională zi de ORE online. Pentru că i-am lăsat pe genialii mei copii tehnici să facă rutina de conectare, pentru că am înțeles că la microfoanele de acasă trebuie să aștept 3 secunde înainte să primesc un răspuns, pentru că am pus jaluzele, pentru că am decis cu copiii să facem poze la tablă și să urcăm în chat pentru cei de acasă care rămân în urmă, pentru că am la clasă niște părinți frumoși precum copiii lor care mi-au scris feedback punctual, pentru că echipa tehnică nu se lasă așteptată, pentru că am ascultat bune practici de la colegii mei, pentru că mi-am dat timp.

P.S.S Ajungem încet-încet la toți profesorii: să îi ajutăm, să-i mentorăm, să ne obișnuim cu noul normal. Trebuia, întâi, să ne lămurim. Acum mai avem nevoie de un pic de timp. E DOAR a a patra zi din a doua săptămână.

Alina Cristiana Cîrjă

Profesor LRF

Se spune că zilele de vineri sunt zile scurte și ușoare. Profesorii chiar țin cont atunci când întocmesc orarul elevilor ca vinerea să fie o zi mai lejeră, respectând curba de efort.

E aproape seară când pășesc în casă. Mă trântesc în pat așa cu hainele cu care sunt îmbrăcată de mai bine de 12 ore. Îmi aduc aminte de vorbele mamei: „Să te faci învățătoare, mamă, că la ora doișpe ți-ai pus geanta pe umăr și ai plecat acasă.” Și m-am făcut. Doar că ceasul e demult trecut de ora 12:00.

M-am trezit ca de obicei devreme, mai precis la 6:30. Alarma m-a scos dintr-un coșmar în care brațul unui troleibuz căzuse peste mașina mea în care eram și eu. Nu știu dacă pățisem ceva, căci m-am trezit. Ziua a decurs bine spre foarte bine: elevi dornici de învățare, colegi entuziasmați de ceea ce fac zilnic, planuri să plec undeva în weekend.

Se făcuse ora 12 și un pic când, după spusele mamei, ar fi trebuit să-mi pun geanta pe umăr și să plec. Dar am vrut să stau afară cu elevii mei, să-i privesc cum se bucură de aer din plin, dându-și măștile jos, să-i las să se joace împreună, căci mare le-a fost dorul unii de alții. În maxim 5 minute, unul dintre ei și-a fracturat piciorul. Dublă fractură. Cu mine lângă el. Ceea ce a urmat a fost o procedură „ca la carte” după spusele celor de la SMURD, însă meritele nu au fost ale mele, ci ale oamenilor minunați cu care lucrez. Ceea ce am putut eu să fac a fost să-i fiu însoțitor la spital ca să-i fiu alături în aceste momente grele.

Citeam astăzi, într-un story al unui prieten, un citat nesemnificativ de dimineață, dar revelator la finalul zilei: „Diferența dintre școală și viață: la școală întâi înveți lecția și apoi dai un test; în viață, întâi dai un test și apoi înveți lecția.”

Lecțiile acestei zile au fost:

1. Nu putem avea totul în control, dar trebuie să fim acolo atunci când se întâmplă ceea ce nu ne dorim să se întâmple elevilor noștri.
2. Calmul este calitatea indispensabilă în astfel de momente, iar noi trebuie să îi liniștim atât pe părinți, cât și pe copii.
3. Detaliile sunt foarte importante pentru a ști să răspundem la toate întrebările organelor abilitate să investigheze un asemenea incident și mai ales ale medicilor care vor să știe inclusiv minutul la care s-a întâmplat, poziția în care a căzut, reacțiile de după. Și cum am putea răspunde punctual dacă nu am fost lângă copil în momentul accidentului?!
4. Copilul are nevoie să vadă că nu e singur într-un asemenea moment, iar faptul că profesorul său intră cu el în sălile cele mai înfricoșătoare din spital, îi dă curaj, chiar dacă și profesorul tremură tot pe interior.

După ce au trecut momentele grele, la întoarcerea către casă, copilul s-a uitat la mine și cu ochii mari și bucuroși, căci durerea trecuse, îmi spune: „Mă întreb cât de mult aș plânge dacă tu ai păți ceea ce am pățit eu?!” Aceasta a fost de fapt lecția supremă pe care am învățat-o: cele mai trainice relații se creează în necaz. Iar una peste alta, geanta pe umăr la ora 12:00 era dorința mamei, nu a mea. Eu mi-am dorit doar să fiu învățătoare.

De când mă știu, cred că am funcționat pe principiul „este mai ușor să ceri iertare, decât permisiune”. Rememorez și acum episoade când o încurcam rău cu părinții mei și știam că a-mi cere iertare, aducea după sine o minimizare semnificativă a pedepsei.

Lecția de atunci: asumă-ți! Nu te preface, vezi ce ai greșit și încearcă să îndrepți! Acum sau data viitoare.

De unsprezece ani îmi tot asum un milion de lucruri. Înainte să am copii și exista doar școala, îmi asumam că trebuie să mă port cu prichindeii din grădiniță ca și cum ar fi ai mei. Astfel, mămicile
puteau să plece liniștite la serviciu. Mi-am asumat să aflu cum se intervine în TOATE bolile copilăriei, înainte să fi stat vreodată, la coadă, în Spitalul Grigore Alexandrescu, cu un bebeluș de 7 luni arzând tot. După ce i-am avut pe Matei și Victo, am aflat exact ce trebuie făcut la febră 40. Că doar astfel de
febre știu să gestionez. De  37,3 am aflat post-Covid 19.

A trecut și 11.03.2020, momentul cel mai dificil al carierei mele profesionale de până acum. Pe 11.04.2020, am falimentat ca mamă încercând să țin cumva echilibrul între cei 638 de la LRF și cei 2 ai mei. Victo a câștigat lupta… detașat!

Am revenit în activitate, gata să ne mai asumăm ceva. Orice. Numai să fie bine.

Ne-am lovit însă de… nimic! Nu planuri, nu idei, nu norme, nu consiliere. Se pornește de la premisa că, în timpul liber, noi, directorii de școli, am fi și epidemiologi și manageri de spitale. Pe principiul „sună un prieten”, recunosc sincer, că dacă nu existau câteva mămici specialiste din LRF care să își pună la dispoziție câteva ore să mă învețe pas cu pas ceea ce am de făcut, mi-aș fi asumat, degeaba, un mare nimic! Respect, doamnelor, forever! Știu ele!

Dragi guvernanți, noi, directorii de școli, am vrea să ne asumăm… orice! Dar, să știm exact pentru ce va trebui să ne cerem iertare! Doar că, spre deosebire de trăznăile pe care le făceam în copilărie, acum vorbim atât despre viețile copiilor, cât și despre viețile adulților. Pentru ambele categorii trebuie să ne asumăm niște măsuri.  Așa că, avem nevoie să ne dați permisiunea să punem întrebări, să nu se mai schimbe scenariile de pe-o zi pe alta, să știm la cine să apelăm când nu o să mai putem gestiona acest necunoscut. Suntem profesori, nu medici!

Iar voi, dragi părinți, puteți să ne ajutați fiind vigilenți cu propriii copii, susținându-ne prin simplul gând că suntem în aceeași echipă, nu adversari care trebuie să se taxeze la orice mișcare greșită!

Propun o mișcare de forță: fie ca pandemia să aducă în România ceea ce nu a existat niciodată, respectiv, echipe de profesori și părinți care se susțin, copii care cresc să devină cea mai bună variantă a lor de până acum. Și să se vadă așa de bine, încât guvernanții să ajungă să cântărească  orice decizie venită către această forță!

Cu permisiunea voastră, îmi cer iertare dacă am jignit pe cineva!

Să înceapă școala, deci! Că prea dor ne era!

Alina Cristiana Cîrjă,

Director Liceul Româno-Finlandez

În vacanța de Crăciun din acest an, am vrut să uit complet de școală. N-am deschis nicio carte de pedagogie, n-am redactat nicio planificare, n-am scris nicio strategie pentru echipă și n-am deschis emailul. Astfel, luni, 13.01.2020, la ora 5 dimineața, m-a luat o poftă incredibilă de treabă. De obicei, mai ales când citesc câte o carte wow precum The Infinite Game a lui Simon Sinek (recomand cu MARE încredere), îmi vin în minte tot felul de idei despre cum să creez un nou context de învățare, despre ce să-i mai întreb pe oamenii din echipă, despre cum să mai rezolv o problemă. Nu și de data aceasta. Deși cumva atenția mea este zilnic pe copii și profesori, de data aceasta îmi veneau în minte numai oamenii aceia pe care lumea de obicei NU îi asociază cu școala. Acei oameni fără de care munca noastră ar fi incompletă, dar care rareori vor apărea într-un document de politică educațională: personalul nedidactic.

Mi-am dat seama că școala are o resursă incredibilă pe care parcă se încăpățânează să NU o folosească: paznici, șoferi, bucătărese, asistente medicale, îngrijitoare.

I-am adus pe toți într-o încăpere. Deja părea mică. Parcă la nicio ședință nu aveam atâtea emoții. Mi-au venit în minte momentele în care s-au plâns, cu amărăciune, că se poartă urât copiii cu ei, că le întorc spatele când îndrăznesc să le spună ceva și vorba aia: Nu le zicem, doamnă, cu răutate, dar nu ne bagă în seamă! Și m-am gândit tare bine: Cum să facem să nu transformăm această întâlnire într-una conflictuală, una centrată pe probleme în loc de soluții?!

Pentru un om care s-a chinuit tare cu matematica în toată viața școlară, mă încăpățânez serios să folosesc exemple aritmetice în ședințele mele. De data asta, am primit ajutor. Avem 740 de elevi înscriși și 180 de oameni angajați. Întrebarea lansată a fost:

,,Cam câți copii ar trebui să vedem cu adevărat într-o zi pentru ca în FIECARE zi, toți cei 740 să se simtă văzuți?” Nea Mihai, omul bun la toate, a zis rapid: Aproximativ 4!

Astfel că, am agreat cu oamenii aceștia indispensabili, să facem un test de 4 săptămâni în care, în FIECARE zi, fiecare dintre ei ne ajută să VEDEM câte 4 copii printr-o întrebare sinceră (la care să așteptăm și răspuns): Ți-a plăcut mâncarea? Ieri ai venit la cabinet, azi ești mai bine? Te-am văzut abătut în parc, sigur ești ok? Poate la unii dintre ei nu va fi doar o întrebare, poate va fi și o îmbrățișare, chiar însoțită de un compliment. Acestea au fost ideile lor venite din bucătărie, de la cabinet, din centrala termică, din locurile acelea, pe care nu le remarcăm decât când avem o problemă.

Cred că marele lucru care s-ar putea întâmpla în ,,strategia 2020” pentru ORICE domeniu este acela de a pune deoparte timp specific într-o zi să-i VEDEM pe oamenii cu care lucrăm, pe beneficiari, pe clienți, pe studenți, pe elevi, pe copii, pe oricine dintre cei care poate așteaptă O SINGURĂ privire concentrată pentru a primi acel impuls să continue. Pentru că merită.

Știți expresia americănească ce a inundat internetul: vision 20/20, tradusă contextual ,,vedere perfectă”? Poate a venit timpul să nu mai fie doar o măsură oftalmologică, ci să o transformăm într-una RELAȚIONALĂ și să observăm dacă se va schimba ceva.

Eu sunt gata să îmi îmbunățesc vederea și în mod cert și viziunea, pentru că ai mei 740+180 merită.

Alina Cristiana Cîrjă

Director Liceul Româno-Finlandez

,,Bună! Sunt Andreea și sunt… profesoară de muzică!” le răspund celor care s-au prezentat în prealabil.

Așteptau răspunsul meu cu vădit interes, dar surprind instantaneu inevitabila reacție, clipa aceea atât de apăsătoare pentru mine. Se duce în ei lupta dintre respectul pe care se presupune că ar trebui sa-l afișezi unui cadru didactic și toate stereotipurile aferente experiențelor lor de viață în ceea ce privește statutul de profesor de muzică. Existența mea este redusă la nivelul inutilului pentru ei. Incontestabil!

Cum să combat pe cineva care îmi spune vehement că ar vrea să se scoată din programa școlară: muzica, sportul și  alte ,,chestii din astea, inutile, care nu le folosesc în viață”, când copilul său de 16 ani îmi spune că ,,oricum nu facem nimic la ore. Se așază la catedră și ne lasă pe telefoane. Și urlă la noi dacă facem gălăgie.” sau ,,Singura conversație pe care o am cu profa e când face prezența și îmi striga numele din catalog. Dar nici atunci nu își ridică privirea spre mine!”.

Cum să mă îndoiesc de veridicitatea spuselor lor, când am întâlnit stimabili colegi cu multe diplome, grade și ani de experiență care confirmă acest lucru? Imobilizați în capcanele sistemului, înverșunați, fără nicio mulțumire, resemnați, care își asumă că lumea îi clasează ca inutili și că nu au nici un rol în dezvoltarea copiilor. Și au aerul acela al unei specii aflate pe cale de dispariție, care nu se poate adapta la noile condiții de mediu. ,,Nu vezi că n-am ce să fac? Ce știu ei ce beneficii ar avea educația muzicală în viața lor?” – spuse ea, în același timp în care se bucura că cele trei ore de program au luat sfârșit și poate pleca acasă. Am avut multe conversații cu astfel de persoane și nici măcar o dată nu au menționat ,,copilul”, ci a fost doar despre ei, despre ,,nu pot”, ,,nu am cum” etc. „Nu-i interesează cultura, nu vezi că n-ai cu cine?” – afirmă precum un medic ce pune un diagnostic, declară fatalitatea și nici măcar nu dorește să încerce un tratament. Și dacă am îndrăznit să vorbesc și să împărtășesc din ceea ce fac eu, am fost privită ca o ciudățenie a naturii. ,,Aaa, normal, dacă ești la particular…” este veșnica scuză pe care și-o găsesc și, inevitabil, interesul se transferă către rasplata regească de care sunt siguri că am parte pentru ceea ce fac. Zâmbesc și declar lupta pierdută. Și totuși, sunt oameni care au studiat din greu atâția ani, oameni care au ales un drum vocațional de mici copii, oameni pentru care ,,pasiune” ar trebui să fie cuvântul descriptiv al existenței lor. Cum au ajuns prinși în acest cerc vicios? Și îmi amintesc că acesta este motivul pentru care îmi jurasem că nu mă voi face niciodată profesor de muzică. Și astfel de oameni sunt motivul pentru care am abandonat o vreme cariera pentru care am muncit atât.

Dar mă trezesc totuși vorbind. Mult! Și cu pasiune! Căci știu că se poate, acum că ceea ce am găsit în SRF m-a întors la drumul meu. Nu am muncit aproape 30 de ani (în muzică!!!), nu am luptat atât, pentru a nu face ceva cu tot ceea ce am acumulat până acum. Poate lupt încă pentru a combate chiar dezamăgirea propriilor mei părinți: ,,Măi, mamă, de ce nu îți găsești și tu un serviciu adevărat, să fii cineva? Ai muncit atâția ani din greu, să pierzi vremea acum cântând cântecele de copii mici? Tu erai atât de deșteaptă, puteai să faci ceva care contează!.

Și încep să explic că fac mult mai mult de atât (decât știu ei că face un profesor de muzică). Simt că trebuie să lupt pentru validarea existenței mele, pentru prezentarea unei altfel de realități decât știu ei. Încep cu evenimentele organizate, evident, căci acestea îmi sunt mai presus de orice. Și vorbesc despre viziunea mea asupra predării muzicii care anulează toate metodele și obiectivele clasice. De exemplu, cum nu cred eu că îi va ajuta cu ceva să știe unde e Sol pe portativ, să tacteze măsura de 4 pătrimi sau să cunoască modurile populare. Pentru un om care nu va face muzică niciodată e ca și cum ai învăța Swahili, dar nu vei vorbi niciodată această limbă. Face bine la cultura generală, dezvoltă câteva conexiuni cerebrale, dar nu e cazul să fie de importanță primordială. Apoi încerc să menționez doar câteva dintre lecțiile WOW, deși e greu să selectez din atâtea. Punctez frecvent conectarea la realitate, la nevoile și interesele generației pe care o formăm acum și mai ales beneficiile pe care le pot aduce pentru viața pe care se pregătesc să o înfrunte. Și despre cum chiar poți introduce elemente culturale în viața lor, folosindu-te de subiecte din sfera lor de interes, nu prin metodologii clasice și închistate.

Și mă trezesc vorbind prea mult, prea repede, prea împătimit. Și nu mai pot!

Aș vrea să le spun despre fetița care plângea din cauza unei timidități excesive și acum rupe scena ca solistă la spectacole, despre acela pe care l-am îndrumat spre un instrument și-mi mărturisește deja că i-am schimbat viața. Despre copilul care nu putea reține un vers dintr-o poezie și acum cântă la pian din memorie zeci de minute. Despre și despre… Sunt atât de multe! Le-am făcut în 8 ani, dar mi-ar trebui cel puțin dublu să le povestesc cu tot cu implicații. Și-n liniștea ce se așterne, mă las copleșită de faptul că sunt totuși atâția care ,,văd”! Da! Să simți atâta susținere și încredere, atâta iubire și apreciere, să ai atâtea realizări și satisfacții ca profă de muzică, e chiar incredibil!

Și continui să vorbesc pentru ei, inspirația mea, copiii mei! Pentru ei – pot!

Pot vorbi cu patos despre ce înseamnă cu adevărat să-ți urmărești visul, despre sacrificiu, perseverență, determinare, curaj și alte astfel de trăsături de caracter, dar și despre a depăși limite și când sau cum e admis să încalci reguli sau să fii altfel. Despre eșec, rezistența la durere și alte lecții de viață. Despre ce se află ascuns în spatele succesului!

Pot vorbi la nesfârsit despre influențele muzicii la nivel emoțional și efectele sale asupra psihicului uman. Despre cât de importantă este conștientizarea în ceea ce privește manipularea și mișcarea transformațională contemporană prin stimularea excesivă, atât pozitivă, dar mai ales negativă. Despre valențele comunicaționale ale muzicii. Despre introspecție și retrospecție, apartenență, identificare, poziționare și orice alte trăiri prin care poate trece un individ. Despre descifrarea tainelor unui discurs muzical. Despre personificarea muzicii.

Și dacă e muzică, pot vorbi despre orice alt domeniu din lume. Consider că nici un alt profesor nu este atât de privilegiat precum sunt eu în ceea ce privește interdisciplinaritatea. Muzica e matematică, chimie și fizică. ,,Dacă vrei să afli secretele universului, trebuie să gândești în termeni de energie, frecvențe și vibrații”! – spunea marele N. Tesla.  Le vorbesc copiilor ore în șir despre frecvențe, vibrații și energie sonoră! Muzica influențează la nivel celular orice organism viu – pot ține ore de anatomie și biologie din prisma manifestărilor sonore. Ah, și cât e de fascinant! Pot face legături între reacțiile rețelei neuronale la stimulii auditivi și rețelele informatice. Muzica e descifrare de coduri și limbaj universal. Teoria muzicală își are fundamentele în tainele universului. Muzica e limbă străină. Muzica e interconectată cu mișcarea și dezvoltarea aptitudinilor practice. Muzica e material de susținere pentru ore de geografie și pot face legături cu arhitectura sau chiar arheologia, dar mai presus de toate, cu istoria, cultură și civilizație. Creațiile muzicale sunt oglinda societăților, a evoluției sau deprecierii lor, a trăirii, gândirii și atitudinii celor a căror moștenire trebuie să o ducem mai departe. Căci de n-am cunoaște toate acestea, nu am mai fi un produs evoluționist, ci acea societate care o ia mereu de la zero. Fără trecut ce viitor putem avea? Filosofăm, dezbatem și ajungem chiar la tehnici necesare în arta oratoriei (devenită peste noapte Public Speaking), pentru că mă ajută o viață pe scenă ca instrumentist.

De aș avea cinci ore pe săptămână, cel puțin opt ani la rând și nu aș epuiza ceea ce aș vrea să fac cu și pentru copiii mei. Dar nu am decât o ora. Și doar la gimnaziu, căci pentru cei mici e suficientă educatoarea sau învățătoarea. La ce bun profesori de specialitate pentru un amărât de cântecel? Pentru ce să alocăm atâtea fonduri? Ce importanță are că în țările cu sistem educațional dezvoltat se întâmplă asta? Ce contează 40 de ani de studii de specialitate în care se demonstrează clar că școlile cu programe intensive de educație muzicală au rezultate educaționale mult mai mari decât altele? Și chiar dacă e dovedit clar că acei copii care beneficiază de educație muzicală timpurie au rezultate mult mai mari la matematică, învață mai repede o limbă străină sau sunt mai performanți, de ce am face noi ceva?  De ce ne-ar interesa statisticile conform cărora copiii care fac performanță în domenii artistice sau sportive sunt mai puțin afectați de depresie și ating un nivel mai mare de reușită în viață, orice ar alege să facă ca adult?

Sper totuși că în viitorul apropiat tot mai mulți  vor alege ca în loc să se plângă de sistem și să se complacă într-o comoditate distrugătoare, să se implice și să facă o diferență. Vor alege să nu mai contribuie la etichetarea peiorativă a noastră, a celor ce știm sigur că facem o diferență. Vor ști că nu e despre ei – profesorii, ci despre EI – discipolii.

Dedic aceste rânduri tuturor profesorilor cu ore ,,neimportante”, care au auzit măcar o dată în viață întrebarea: ,,și la ce le folosește asta?”, dar continuă  să schimbe lumea. Mă înclin cu respect pentru pasiunea, determinarea, curajul, dedicarea, viziunea voastră și pentru multe altele!

P.S. Hai că avem norocul să scăpăm și de pus note în catalog! 😉 Chiar îmi era greu să închei  medii la fiecare sfârșit de semestru!

Andreea Parfene, Prof. Muzică

Deși seamănă între ei, totuși nici un copil nu e la fel ca altul. În fiecare an, fac cunoștință cu elevi noi. În primele zile și săptămâni suntem într-un vals de cunoaștere. Un pas în față, doi în spate, ne rotim, încercam să ținem ritmul. Cu cei mai mulți, dansul merge bine. Anul trecut aveam însă un băiețel, cu care mă calcăm pe picioare. Când eu voiam la stânga, el nu avea chef, când să scriem, el era cu capul în bancă să mănânce, când să ne jucăm, i se spărgea stiloul, îi curgea apa pe caiete sau zeama de portocală umplea țesătura pantalonilor. Nu avea niciodată chef de lecții, parcă statul în banca îi ardea șezutul și noțiunile de manual, caiet de lucru și instrumente de scris nu fuseseră inventate încă. Banca lui arăta de parcă tocmai căzuse o bomba pe ea. Degeaba insistam să își facă ordine, el făcea ce știa, voia sau putea.

Mă preocupa starea lui. Era singurul elev cu care încă nu reușisem conexiunea, deși încercasem tot ce mă pricepusem, toate tacticile posibile și abordările pedagogice. Nimic nu funcționa. Mi-am dat seama că am nevoie să mă consult cu cineva. Aveam nevoie de perspectiva altui pedagog asupra situației. Eram într-un labirint și aveam nevoie de ghidare. Așa că am stat de vorba cu o colega și ea, cunoscând băiețelul, mi-a spus mai simplu decât am crezut că este posibil: „învață să îl iubești”. Zeci de replici mi-au inundat mintea și toate declarau câte am făcut pentru acest copil.

Când liftul emoțiilor a coborât la parter, am hotărât să caut și altă față a dragostei. Nu știam unde să o găsesc și cum s-o fac, de vreme ce încercasem tot ce știusem. Dar hotărârea era luată. Ca-n povești, am încălecat și am pornit încotro vedeam cu ochii. Și ce să vezi? În 30 de secunde l-am văzut pe el. Înfuleca un sandviș și urca greu scările spre clasa lui. L-am salutat și i-am întins batonul de ciocolată, pe care îl primisem cu două minute înainte să îl întâlnesc. Și-a tras mâna, de parca aș fi fost vrăjitoarea cea rea și voiam să îl ating cu o baghetă magică. M-a durut sufletul să îi văd reacția, dar ea era autentică. Trebuia să o accept. Am continuat să îi întind ciocolata și să îi zâmbesc. Fară să mă privească în ochi, m-a întrebat de ce i-o dau lui. Gura mi-a vorbit rapid. Cuvintele au venit din inimă, răcoroase, ca apa de fântână. „Pentru că te iubesc”. Băiețelul s-a uitat la fața mea, mirat, de parcă îmi crescuse o coada de vulpe în loc de nas, și-a băgat sandvișul în pungă, a luat ciocolata și a luat-o în sus pe scări.

În pauza următoare , ieșeam de la alta clasa și-mi văd elevul alergând spre mine, zâmbind. Mi-a stat inima în loc. Am deschis brațele, i-am zâmbit larg și am așteptat să îmi spună motivul pentru care mă căutase din clasa în clasa. Gâfâind și transpirat tot mi-a zis triumfator: „Oana, mi-am făcut curat pe banca. Vino și vezi!” O fericire îmbătătoare m-a cuprins, pluteam de parca slăbisem 20 de kg. Am urcat, am privit banca lui, curată bec și un băiețel care a știut să răspundă în mod practic, atunci când dragostea a fost pe limba lui.

Spre deosebire de mine, el a știut exact cum îmi poate demostra că mă iubește și că acceptă dragostea mea. Atunci mi-am zis. Vezi Grigore?! Nu le știi pe toate! Mai ai de învățat! Ce bine că ai și de la cine!

Oana Grigore

Profesor Limba Engleză

 

A fost odată ca niciodată reprezintă formula magică ce poate liniști o clasă agitată de elevi, un copil plângăcios sau un adult stresat. Aceasta este ușa fermecată spre tărâmuri controlate de dragoni fioroși, de prinți bravi și de prințese foarte frumoase, care așteaptă să fie salvate. Este povestea pe care o ascultăm cu drag pentru că întotdeauna se termină cu un happy end.

Dar oare cât de mult reflectă realitatea? Să fie lumea populată numai de prinți voinici, curajoși, gata să înfrunte răul cel mai rău pentru a salva persoana iubită? Sau de prințese înalte, slabe, debordant de frumoase, dar lipsite de orice inițiativă în fața circumstanțelor amenințătoare, care lâncezesc sute de ani pe un pat de mahon, într-un turn înalt sau într-o raclă de cleștar în așteptarea sărutului unui necunoscut?

Basmele și poveștile joacă un rol important în modelarea viitorului adult. Acestea sunt, indiscutabil, un ingredient benefic în stimularea și dezvoltarea creativității, în conturarea unui cadru sigur, unde binele învinge întotdeauna. Ele prezintă călătoria plină de primejdii a unui Greuceanu sau a unui Făt-Frumos care, în urma unui cataclism, trebuie să se desprindă de casa părintească sau de comunitatea în care trăiește pentru ca la final, să se descopere pe sine.

Poveștile creează, prin imaginile pe care le ilustrează cu ajutorul cuvintelor, emoții intense. Unele pot părea, la prima citire, de-a dreptul înfricoșătoare. Trebuie doar să îți imaginezi cum ar arăta două capete însângerate de iezi, rânjind morbid la geam în așteptarea mamei capră.

Și totuși, în tot acest melanj de trăiri, de pericole, de transformări, rolul prințesei rămâne unul pasiv. Ea încă așteaptă, îmbrăcată în cea mai frumoasă rochie, cu o coafură intactă, Love’s first kiss.

Imaginea prințeselor a suferit transformări majore atunci când ele au fost regândite și redesenate, la propriu, de colosul Walt Disney. Dacă în poveștile Fraților Grimm sau ale lui Charles Perrault ele au o înfățișare naturală, iar virtuțile și frumusețea interioară primează, în creațiile Disney, suntem șocați de aspectul puternic sexualizat al acestora. Buzele botoxate și sânii siliconați devin noile virtuți ale prințeselor care încă sunt în așteptarea unui Prince Charming cu mușchi și sclipiri poznașe în ochi.

Poveștile modelează, transformă, inoculează copiilor tot soiuri de stereotipuri de la o vârstă foarte fragedă.

Oare chiar ne dorim ca fetele noastre să fie mereu în așteptarea unui Făt-Frumos, îmbrăcate corespunzător pentru a se asigura că el le va remarca? Oare Rapunzel nu poate coborî singură din turn?

Eu cred că poate, dar noi, părinții, suntem cei care trebuie să îi spunem.

Ana Ologeanu (părinte și profesor)

Cum ai putea să transpui în cuvinte ceea ce doar inima poate simți? Căci, într-adevăr, a fi profesor la nivelul preșcolar, pare a se rezuma la a vedea cu sufletul micuțul om care pășește timid pragul clasei tale. Întotdeauna am crezut că ceea ce simte un copil în primii ani de grădiniță devine fundația pe care se vor clădi ulterior încrederea în sine, în forțele proprii, puterea de a realiza lucruri noi și însăși singularitatea sau originalitatea eu-lui ce abia începe să se contureze.

Ca profesor de preșcolar te-ai angajat astfel în această misiune: de a construi, împreună cu familia copilului o fundație solidă sau bazele pe care ulterior se va ridica o arhitectură unică.

Pusă în fața unei provocări de asemenea amploare, ca profesor, mă gândesc la copiii pe care îi îndrum cu o afecțiune nețărmuită, asemănătoare celei pentru copilul meu. Mi-e imposibil să mă separ de ideea că aceleași idealuri pe care le visez pentru copilul meu, fiind aproape de aceeași vârstă cu aceștia, le văd și pentru cei cărora le spun, de aproximativ patru ani, ,,copiii mei”. Și-mi amintesc, fără prea mare efort, de prima zi în care, cu mâinile tremurânde, încercau să unească două cuburi pentru a obține o imagine; iar astăzi construiesc, din diverse materiale reciclate chiar de ei, figura unei ,,clădiri care o să fie”.

Și, ca orice profesor reflexiv, mi-aș dori să bifez pentru copiii mei atingerea tuturor premiselor necesare reușitei școlare: cunoștințe despre om și lume, dragoste pentru natură și pentru știință, independență și putere de decizie și cel puțin un gram din acel savoir-faire care le va garanta buna gestionare a oricărei situații ulterioare. Nu în ultimul rând, doresc să notez echilibrul interior care îi va transforma în oameni fericiți.

Nu pot să nu arunc o privire însoțită de o dâră de melancolie spre frumusețea acestor ani: progresele și pașii mici făcuți la timp, descoperiri mari și mici, acompaniate de bucuria realizării lor, dificultăți și momente grele depășite de dragul echipei (pentru că, într-adevăr, grupa de preșcolari s-a transformat într-o echipă în care imperfecțiunile sunt acoperite de dragul unui tot-unitar). Și iată cum, fără să îmi dau seama exact când s-a întâmplat acest lucru, echipa noastră a ajuns să reprezinte, din punctul celor care investesc aici în fiecare zi câte un pic din sufletul lor, un ideal: un ideal de înțelegere, de cooperare, de întrajutorare, susținere, suport moral și fizic și învățare reciprocă.

Aceste câteva idei fiind spuse și având în vedere fericirea și mulțumirea momentelor trăite împreună, totodată și mândria familiilor de a avea astfel de copii neprețuiți, vă reamintesc, dragilor, să vă bucurați de zborul creșterii în care urmează din toamnă să vă angajați, să aveți calea lină și să prețuiți cunoașterea!

Cu drag,

Mati Burlănescu

Profesor Învățământ Preșcolar