Anul acesta școlar a fost al 19-lea al meu în educație. Cred că am văzut destul de multe de-a lungul timpului; dintre cei aproximativ 31 de miniștri, am prins vreo 16. Deci mă simt îndreptățită să lansez o opinie argumentată. Nu despre minister – acolo este cutia Pandorei sau Triunghiul Bermudelor. O să vorbesc despre ce știu eu mai bine: școala. 

un articol scris de Alina Dumitrache, Fondator Liceul Româno-Finlandez

 

M-am trezit în dimineața aceasta cu un gând. Nu întrebați de ce un astfel de gând ar fi primul într-o dimineață de martie.

Mi-au venit în minte profesorii debutanți, cei aflați în primul an de predare. Și am început să listez rapid caracteristici ale acestora, pe care le-am văzut de-a lungul timpului. Atenție, a fi debutant în învățământ nu este o chestiune musai legată de vârstă, deci, vă rog, nu priviți articolul de față din perspectiva experienței de viață mai mică sau mai mare, ci strict din perspectiva trăsăturilor de personalitate.

Și mai spun ceva: multă energie îi este necesară unui director de școală, alături de o multitudine de resurse, pentru a integra un debutant, fără niciun pic de experiență de predare, darămite dacă este cazul și fără experiență de viață. DAR merită fiecare resursă consumată! Pentru că suflul nou și reușita, în cele mai multe cazuri, produc extrem de mult bine în spațiul școlar.

Onest vă spun, dacă n-ar exista debutanții, ne-am blaza și ne-am prăbuși sub greutatea propriei coroane (sau experiențe!).

Să începem!

Este speriat și de umbra sa, are sentimentul că fiecare oră de predare este echivalentă cu o sentință de moarte ce i s-a dat și de care nu poate scăpa nici măcar printr-un miracol divin. Voce tremurândă, fișe multe într-o geantă prea grea, mereu pe fugă, uită unde are următoarea oră și simte că toată lumea din cancelarie, descoperindu-i impostura, îl va măcelări la primul consiliu profesoral. Ceea ce nu știe acesta este că relaxarea ce se simte după ce încetezi a te mai lăsa copleșit de frică este absolut energizantă și că viața ta de profesor poate să fie cu adevărat împlinitoare, ajutându-te să te descoperi și să vindeci toate acele gânduri ce te paralizează, probabil, în toate ariile tale de dezvoltare. Ce nu este adevărat despre acest tip de profesor e că nu s-ar putea descurca sau că reprezintă echivalentul unui cadru didactic mediocru și fără vocație. NU! Nu este timiditatea un astfel de indicator!

De ce are nevoie acest profesor?

De MULTĂ, multă încurajare! Are nevoie să i se explice pas cu pas ce are de făcut, are nevoie de lecții de asistență (observare) de către un profesor cu experiență, dar blând, cald și cu darul încurajării. Chiar dacă, inițial, paralizia aceasta poate genera efecte negative (probleme de management al clasei, informații transmise lacunar, inconsecvență și altele), ele nu sunt diagnostice cronice, pervazive. Se pot rezolva, unul câte unul, până la performanță, poate neașteptată!

Dragul meu, draga mea, fii încurajat(ă) că toți am trecut, cumva, pe aici și că, în echipa potrivită, vei crește și vei deveni acel profesor de care elevii să își amintească cu drag!

Poate că a fost chiar participant la concursul Miss/Mister în facultate sau liceu. Îl ajută personalitatea! Întoarce privirile, are glumele pregătite, se remarcă printr-o postură verticală, privire pătrunzătoare și aparența unui profesionist desăvârșit. Ceea ce nu știe acesta e că predarea se află la intersecția dintre artă și știință și că are o sumedenie de variabile ce nu au cum să fie controlate înainte de a fi cunoscute. Și că oricât de activ, doritor, implicat ai fi, capacitatea de absorbție a informației și transformarea cunoștințelor în abilități necesită  o resursă extrem de greu de găsit și mai ales de cultivat. De fapt, trei, coexistente: răbdare, disciplină și timp. Ce nu înțelege din prima? Că a fi debutant NU este o rușine! Că nu trebuie să te porți de parcă ai avea experiență, că a fi curios și a fura meserie sunt cele mai mari rampe pentru asigurarea unui succes dorit.

De ce are nevoie?

Să fie recunoscut, înainte de toate! Aparenta siguranță de sine poate păcăli un director sau un lider de echipă că totul este în regulă și că a scăpat de o grijă. DAR nu! Căci, la fel ca la orice altă abilitate pe care vrei să o dobândești, dacă debutul este interiorizat greșit (ca scheme cognitive, mai ales!), va fi foarte greu să corectezi ulterior! Mai mult decât atât, are nevoie de ore multe de asistență (să i se vadă lecțiile), dar, mai ales: să vadă lecții! Să ia notițe, să încerce, să scrie obiective personale, să le verifice, să fie îndrumat, încurajat și să i se recunoască meritele. Și, da, să fie lăudat dacă este votat rapid de elevi ca fiind Profesorul anului. Doar să nu te și aștepți că inspecțiile vor fi impecabile. Căci, precum spuneam mai sus, e nevoie de timp, experiență, exercițiu și… răbdare!

Poate că vine dintr-o familie de profesori sau poate că a fost atât de dezamăgit de majoritatea profesorilor săi, încât și-a jurat că va intra în învățământ pentru a lăsa o altfel de moștenire. Poate că nu va impresiona prin cum arată sau cum se îmbracă, poate chiar va păși timid în cancelarie și la primele ore. Doar că, la un moment dat, pe hol spre prima oră sau fix după un moment de criză educațională (perfect normală!) își va aminti de jurământul făcut. Și, precum în filmele cu supereroi, se va activa o parte din sine ce și-a dorit mai mult decât orice altceva să lase ceva în urma sa. Și se transformă. De fapt, odată cu acest moment începe și să transforme în jurul său: programă, lecții, idei, locurile din bănci, proiecte, colaborare cu alți profesori, inițiative! ATENȚIE! Să nu considerăm vreodată că acesta n-ar avea nevoie de răbdarea, disciplina și timpul enunțate mai sus. Doar că le vede cu entuziasm. Intră de bună voie în spații în care se produce mentorare și creștere, pune întrebări, oferă și cere ajutorul, știe că nu știe o grămadă de lucruri și se aciuează pe lângă oameni de la care are ce învăța. Realizează rapid că nu va mai avea luxul devenirii în acest ritm energizant și se bucură de fiecare moment. Își explorează, cu mult curaj, limitele și limitările, cere feedback și creează planuri de intervenție.

Ce are nevoie?

Să fie îngrijit. Căci, mai mult ca sigur, se va extenua rapid! Atâta dorință de cunoaștere mistuie mocnit și cele mai tinere trupuri. Ah! Și mai e ceva! Are nevoie de atenție specială când este pus față în față cu dezamăgirea. Știți, durerea aceea profundă pe care o simți când așteptările tale de supererou mitologic se pun față în față cu realitatea crudă a sistemului, cu rănile țipate ale părinților, cu răutățile unora și ale altora și cu delăsarea copiilor.

Niciuna dintre categoriile de mai sus nu este formulată cu alt scop decât acela de a recunoaște și a particulariza planurile de intervenție conform nevoilor individuale.

Școala pe care o conduc are șansa deosebită de a fi avut multe resurse în plus față de multe altele. Nu mă refer la cele financiare. Mă refer aici, în mod special, la oameni. Drept care avem un program de mentorare în care intră fiecare nou angajat, indiferent de vechimea în învățământ, program în care ai un ajutor lângă tine să te îndrume, să te întrebe, să te ridice, să te provoace.

Mai mult decât atât, avem un grup de învățare, care se derulează săptămânal și în care facem schimburi de bune practici pentru toți cei care doresc să participe.

În plus, fiecare dintre directori are ore de consiliere disponibile. Pentru oricine din echipă. Pentru că noi credem cu tărie în puterea transformatoare a lui împreună. Atunci când școala românească va fi deschisă să primească și să încurajeze debutanții să vină, abia atunci vom vorbi despre adevărata reformă în educație.

Noi, la Liceul Româno-Finlandez, avem un vis: fie ca în viitorul apropiat să fim colegi cu foștii noștri elevi care au considerat că a deveni profesori este cea mai înaltă chemare pe care o poți primi vreodată. Avem profil pedagogic și abia așteptăm admiterile din acest an.

Credem că doar așa se va transforma educația din România: din interior, de la mic la mare, cu fiecare profesor care are dorința de a lăsa (alt)ceva în urma sa!

Alina Dumitrache, Fondator Liceul Româno-Finlandez

După lansarea unui film, cei care primesc toate aprecierile sunt actorii principali și regizorul. Cu toate astea, echipa din spatele camerelor joacă un rol important, fără de care nimic nu ar fi posibil. Un scenarist care nu redactează replicile potrivite poate crea o discrepanță în înțelegerea momentului. La polul opus, o persoană ce își face treaba foarte bine poate conferi filmului o doză de unicitate și oamenilor din sală o experiență mai antrenantă.

În același mod, oamenii din spate, cei pe care nu prea îi vedem, formează o comunitate frumoasă în LRF. Fără ei, școala nu ar mai avea acel lucru ce o face să funcționeze ca un întreg, acel ,,ceva” comparabil cu zeama unei portocale sau cu gustul dulce-amărui al unei gutui: lucrul care ne face să fim noi, ca școală, care ne ajută să funcționăm.

Cadrele medicale sunt o parte foarte importantă a școlii. Colegii mei s-au entuziasmat foarte mult când au aflat că voi avea ocazia să le iau un interviu doamnelor asistente, despre care toată lumea vorbește cu drag.

De ce? Pentru că ele iubesc copiii!  

Pentru început, vom afla câteva lucruri despre doamnele asistente din corpul C: Kelly Pereira și Adriana Tudor.

Kelly, înainte de a fi asistentă, a fost profesoară. Vine din Brazilia, lucrează de un an la noi în școală și consideră meseria de cadru medical o oportunitate. Ea spune că fiecare zi este o experiență nouă. În timpul liber, îi place foarte mult să deseneze.

Adriana lucrează la LRF de 8 ani și o bucurie pentru ea este când se întâlnește cu foști elevi ai școlii care vin în vizită și o recunosc. Mi-a spus cu zâmbetul pe buze că vin la cabinet elevi de liceu, pe care îi știe de când erau micuți. Un lucru ce îi aduce bucurie, în afară de interacțiunea cu copiii, este să călătorească.

Amândouă spun că cel mai frumos lucru la meseria de cadru medical este că poți să ajuți o persoană care are nevoie de tine. ,,Fiecare zi este o provocare. Trebuie să fim mereu pregătite”, spune Kelly.

Dacă ar fi să aibă o altă meserie, Adriana spune că o încântă cea de educatoare, deoarece lucrează cu copiii mici de peste 20 de ani. Kelly, în schimb, m-a surprins, spunând că a visat cândva să devină comisar de bord.

În afară de Adriana și Kelly, cabinetul medical este reprezentat și de Mihaela Cucu, asistenta de la grădiniță. Cunoscută și drept ,,Cristina”, Mihaelei îi place să călătorească, să cânte și să își petreacă timpul cu prietenii. 

Lucrează la LRF de 4 ani și spune că îi place meseria pe care o practică, deoarece iubește oamenii și consideră că ,,un cadru medical trebuie, în primul rând, să iubească foarte mult oamenii, ca apoi să se ocupe de ei”.

Copiii se duc la Mihaela și o îmbrățișează, spunându-i că o iubesc. Pentru ea, asta este cea mai mare recompensă pentru munca pe care o face.

Când era mică, Mihaela și-a dorit să devină polițist la criminalistică. Citea romane polițiste și i-ar fi plăcut să fie detectiv sau fotograf, fiind pasionată și de fotografie.

Atmosfera din grădiniță, veselia de acolo sunt cele ce fac meseria de asistentă medicală și mai frumoasă. Ea și doamnele educatoare se susțin una pe alta, iar Mihaela a învățat de la ele cum să le atragă atenția copiilor atunci când vine vorba de sfaturi de sănătate și igienă.

Un gând pe care cele trei asistente îl transmit comunității LRF este unul simplu, dar foarte important: ,,Să rămânem sănătoși cu toții!”. 

Cred că putem admite un lucru: dacă avem nevoie de ajutor, știm că ne putem încrede în doamnele asistente, care vor avea grijă de noi cu un leac și o vorbă bună.

Articol scris de Raisa Barcaru

Fiecare profesor are particularitățile lui: unul are mai multe diplome, altul, deși nu a reușit să obțină atât de multe, are totuși mai mulți ani de experiență, unul este mai organizat, altul este foarte creativ în dezordinea lui, unul predă structurat, pe când altul folosește material intuitiv destul de des.

Ca om, de asemenea, fiecare profesor se deosebește de celălalt prin ceva specific lui: unul are mai mult umor, unul este mai tolerant la zgomot decât altul, unul este mai jucăuș, pe când altul adoptă cu tărie stilul autoritar, unul își face prieteni cu ușurintă, pe când altul este mai timid.

Ora fiecărui profesor este diferită de ora anterioară sau de cea care urmează și nu numai din prisma conținuturilor predate. În același timp, în fiecare pauză, atmosfera din cancelarie este diferită în funcție de calitățile oamenilor care sunt acolo, atunci.

În toată această diversitate, două calități cred că ar trebui să caracterizeze FIECARE profesor: să fie bine pregătit de fiecare dată când intră la ore și să fie un om bun.

Dacă pregătirea metodică face parte din fișa postului, bunătatea este o alegere, o virtute cu care nu ne naștem, dar care se capătă pe parcurs în funcție de mediul în care trăim, de oamenii pe care îi întâlnim, de cărțile citite, de profesorii pe care i-am avut.

Dacă facem un exercițiu în care le cerem elevilor să își descrie profesorul preferat, este foarte puțin probabil ca ei să aducă în discuție diplomele și anii de experiență ai acestuia, însă cu siguranță latura lui umană este menționată.

Orice profesor știe că predarea și învățarea sunt două funcții separate și distincte; procesul de predare este susținut de către o persoană, pe când procesul de învățare se petrece în interiorul unei persoane. Pentru ca cele două procese să funcționeze eficient, este nevoie să existe o legatură puternică între profesor și elev, iar o relație stabilă are la bază o calitate care este la îndemâna oricui: bunătatea.

Uneori, înțelegem eronat acest termen, pentru că românului i s-a scrijelit pe piele un fel de zicală care spune că “omul bun e luat de prost”. Oare chiar așa să fie? Haideți să facem un exercițiu de imaginație și să ne gândim la un om care a dat cândva dovadă de bunătate față de noi; gândim despre el conform zicalei de mai sus? Oare nu cumva suntem egoiști dorind ca ceilalți să fie buni cu noi, dar când vine vorba de a oferi noi bunătate, ne agățăm de zicala românească?!

Orice elev își dorește un profesor bun, un profesor a cărui vorbire întărește și nu distruge relația dintre ei, care știe să și asculte, nu doar să vorbească. Studiile au arătat cât de vitală este ascultarea pentru a facilita procesul de învățare, și nu se referă la evaluarea orală a elevului.

Ascultarea cu bunătate rezolvă atât de multe probleme: pe cele dintre profesor și elev, pe cele dintre profesori, în calitate de colegi, dar și dintre profesori și părinți.

Cum poți fi un profesor bun?

Fii deschis și transparent!

Dacă ai o perioadă grea prin care traversezi, comunică-le elevilor tăi acesta lucru. Copiii sunt atât de empatici la problemele adulților din viața lor! Povestește-le detalii (în timpul procesului de predare) din perioada când tu erai elev și întâmpinai aceleași greutăți ca ei; în felul acesta elevii vor ști că nu ești urcat pe un piedestal atât de înalt la care ei nu vor ajunge niciodată; și noi am fost ca ei.

Fii grijuliu cu emoțiile celor din jur, fie ca este vorba de un copil, un părinte sau chiar un coleg!

Elevii noștri se simt în siguranță când știu că profesorii care intră la orele lor au o bună relație de colaborare, că toți vorbesc aceeași limbă când vine vorba de grija față de ei. Credeți că un elev se simte confortabil atunci când un profesor îl vorbește de rău pe profesorul care a fost la clasă ora anterioară? Sentimentul este același ca atunci când mama alege să-l blameze către copil pe tatăl pe care acesta îl iubește atât de mult!

Dă dovadă de satisfacție mutuală și implementează asta în clasa ta!

Un profesor bun nu va încuraja niciodată împlinirea nevoilor unui elev în pofida nevoilor celuilalt. La fel cum un profesor bun nu își va îndeplini nevoile sale „călcând pe cadavrele colegilor săi”. Nu trebuie trecut cu vederea niciodată un astfel de moment surprins în clasă sau în pauze. Dacă va fi nevoie să-ti întrerupi ora și să schimbi scopul inițial al lecției (deși ți-ai pregătit-o intens), pentru a rezolva o problemă din această categorie, fă-o, fără să stai pe gânduri!

Din 365 de zile ale unui an, copiii petrec la școală în jur de 170. Unii stau aici zilnic chiar 8-10 ore, practic, acesta este mediul lor principal. Fiecare profesor trebuie să fie conștient de faptul că nicio altă persoană din organizația școlară nu are un potențial mai mare de influențare a elevilor, în bine sau în rău, decât el însuși.

Da, noi, profesorii, suntem pe treapta superioară a ierarhiei școlare. Totul începe și se termină cu noi și cu ceea ce facem cu elevii noștri.

Alina Asimionesei,

Profesor Învățământ Primar