Am vrut să aflăm povestea întreagă despre cum a luat naștere acest proiect frumos, numit Liceul Româno-Finlandez, pentru mulți dintre noi „a doua casă”. Și cine altcineva  ar fi putut să spună mai bine această poveste, decât cea care a îndrăznit să viseze la o școală altfel pentru copiii din România – Alina Cristiana Cîrjă, Fondator LRF.

Întregul interviu îl regăsiți în rândurile de mai jos.

De unde a venit acest vis, de a înființa o școală diferită de ce găsim în România?

Acest vis s-a conturat încet, încet din momentul în care am început să predau, în școli și grădinițe de stat din orașul nostru. Am văzut o mulțime de lucruri. Unele mi-au plăcut, altele nu și am încercat să le înțeleg, să înțeleg de ce se întâmplă așa.

Care au fost acele persoane, oportunități, circumstanțe care te-au ajutat să îți împlinești visul?

Au fost foarte multe. Prima și cea mai importantă persoană a fost tatăl meu.  El a fost cel care a avut o încredere nebunească că lucrurile pot să funcționeze pe niște idei ale unei studente. El este cel fără de care nu s-ar fi putut întâmpla. Vreau să o menționez și pe diriginta mea din liceu, profesoara de engleză, care m-a îndrumat să îmi iau atestatul de limbă străină, ca să pot preda engleză în grădinițe. Eu așa am intrat în învățământ. Mi-a și spus că m-aș descurca foarte bine să fiu profesoară. O să îi menționez pe câțiva profesori pe care i-am avut în gimnaziu, care m-au impresionat: profesoara mea de română, care îmi spunea că mă descurc foarte bine la scris, profesoara de istore, care m-a dus la olimpiadă în clasa a opta. Au fost foarte mulți oameni! Vreau să îi menționez și pe cei care au fost primii părinți care au avut încredere să își aducă copiii la școală. Una dintre acele persoane este Lili Bouri, care acum este și secretara școlii și este foarte special să vezi așa cum anii te țin aproape de oamenii care au contat.

 De ce ai ales sistemul finlandez, și nu alte sisteme?

Am ales sistemul finlandez, pentru că am fost în Finlanda în 2008 și m-a impresionat foarte tare tot ce am găsit acolo. Nu am căutat în alte sisteme, pentru că mi-a plăcut așa de mult și mi se părea greu de implementat acesta, încât am mers înainte doar pe el, însă foarte multe dintre lucrurile pe care le facem la școala sunt influențate și de sistemul american în care am activat un an de zile, ca elev, în clasa a unsprezecea. Deci, de fapt, sunt cele două, aș putea spune. Sigur, ar putea fi oricare sistem performant  din lume, dar cred că e bine și să mergi într-o direcție clară, decât să te duci în douăzeci de direcții și să nu faci nimic.

Ce sfaturi le-ai da persoanelor care vor să își înființeze și ei, la rândul lor, o școală?

Ce întrebare bună! Să nu își dorească să copieze, nici ce facem noi, nici ce fac alții, ci să învețe. Să se inspire de oriunde, dar să nu dorească să copieze, pentru că nu merge. Ce a mers aici, nu o să meargă în sectorul 1, n-o să meargă altundeva în țară, pentru că e vorba despre variabile pe care nu le poți controla, adică oamenii și contextele. Poți să îți faci niște planuri, dar s-ar putea să nu iasă. Acesta este cel mai important sfat pe care și eu l-am primit la rândul meu de la finlandezi.

Care au fost unele dintre cele mai grele momente pe care le-ai întâmpinat și cum ai trecut peste?

Au fost așa de multe. A fost foarte greu la început, când oamenii nu aveau încredere și spuneau foarte multe lucruri urâte, nici măcăr nu veneau să vadă, spuneau că n-o să meargă. A mai fost un moment în 2016, când au apărut pe niște forumuri niște cuvinte foarte urâte la adresa mea și, evident, la adresa muncii școlii. Nu știu sigur cine a fost și cum a fost atunci, dar m-au durut foarte tare, pentru că sunt genul de om care încerc să rezolv ceea ce ține de mine și prefer dialogul deschis. Mi s-a părut doar că a fost nedrept și n-am știut nici ce ar fi trebuit să schimb din ceea ce am citit acolo, pentru că nu era ceva clar, era foarte multă ură și răutate. Un alt moment greu a fost toată perioada contrucției. Când se auzeau bormașinile și nu ne puteam concentra, când cădea curentul, pentru că cineva a făcut ceva nepotrivit. Au fost multe momente grele. Clar, pe primul loc este pandemia și va rămâne, pentru că încă îi văd efectele, încă nu a trecut, încă sunt foarte multe probleme care au de a face cu copiii, profesorii, care au nevoie de o susținere pe care eu nu le-o pot da singură. E foarte greu. Copiii au nevoie de susținere și profesorii nu mai au resurse să le ofere, iar eu nu mai știu să îi ajut pe unii dintre ei.

Care sunt acele obiective sau standarde pe care ți le-ai stabilit pentru școală și pe care le vezi acum împlinite?

Mi-am dorit copii care să vină fericiți la școală, să zâmbească, dar să și învețe și să devină performanți. Visam să își dorească copiii să ajungă profesori și am făcut liceul pedagogic și e ceva dincolo de cuvinte, de-abia aștept să văd generații din ce în ce mai interesate de munca de profesor, pentru că profesorii le-au arătat că e cool să fii profesor. Am visat să fie un loc în care toată lumea să se simtă respectată și cred că e, de la poartă și până în clasă. Am visat să arate primitor și călduros. În pandemie am decorat holurile, deși copiii nu mai veneau la școală, pentru noi a fost cea mai faină chestie care se putea întâmpla. Am visat să fie un loc al creșterii și îmi doresc ca de aici să plece lideri, oriunde, oricine, să întoarcă lumea noastră pe dos. Și eu cred că începe să se întâmple.

Dacă ar fi un sfat pe care ți l-ai putea da persoanei din trecut, care ar fi acela?

Sunt foarte multe, multe greșeli am făcut și continui să fac. Nu renunța ar fi unul dintre sfaturi. Aș vrea să zic nu pune totul la suflet, dar nu am putut în trecut și nu pot nici acum, încă mă afectează foarte multe lucruri, este un domeniu la care încă mai am de lucrat. Cred că unul dintre sfaturile importante pe care mi le-aș spune e să nu renunț la viziune, pentru că foarte mulți oameni încep și își dau cu părerea cu privire la cum ar trebui să funcționeze școala, chiar și din interior și cred că este foarte important să nu uit de ce am pornit și unde vreau să ajungem, ca să nu se altereze de fiecare dată acest vis și această viziune.

Dacă ai fi putut îmbunătăți sau schimba ceva ce ai făcut în decursul acestor ani, care ar fi acela?

Aș pune mai repede preț pe tot ceea ce înseamnă organizarea procedurală, să nu fie nimic la mica înțelegere, totul să fie lucrat atent, organizat, inclusiv în ceea ce înseamnă predarea orelor. Au fost câțiva ani în care învățam să facem lucrurile pe care le consideram bine pentru școală și unele dintre ele au fost greșite și a trebuit să le corectăm. Aș face asta altfel acum.

Cum vezi tu un elev ideal?

Îl văd în primul rând cu poftă de viață, un elev căruia să îi placă socializarea, asta nu înseamnă că introverții nu ar fi ideali. Un elev ideal este un elev care are chef de muncă, care își cunoaște punctele slabe, dar nu spune despre el că este slab și se înconjoară cu oameni care îl pot ajuta, nu plângându-se, nu victimizându-se, ci căutând soluții. Apreciez foarte mult elevii care fac asta.

Cu ce sunt diferiți copiii de la Liceul Româno-Finlandez față de copiii de la alte școli?

Nu cred sincer că sunt diferiți în niciun fel în ce privește potențialul lor, pentru că toți copiii au un potențial extraordinar. Cred, însă, că au avut șansa să fie într-un context care le-a cerut să fie adaptabili și flexibili la schimbare, drept care elevii noștri o să facă față unui exercițiu de incendiu imediat după ce au avut poate un concert sau repetiții pentru concert, o să urce pe scenă fără niciun fel de emoție, o să își exprime frustrările atunci când acestea se întâmplă, o să învețe din greșeli, iar mie acest lucru mi se pare extraordinar, pentru că orice elev din România ar trebui să beneficieze de astfel de contexte.

Și ultima întrebare, cum vezi școala noastră peste 10 ani?

Încerc să fac un calcul dacă ar putea să fie condusă de către unul dintre liceenii noștri care termină liceul pedagogic și atunci aș putea să spun că visul meu s-a îndeplinit.

Interviu realizat de: Alissa Filote & Maria Vizitiu, clasa a 7-a B

 

 

 

 

Frumusețea și plăcerea pe care le-am simțit odată cu venirea copilului meu pe lume s-au transpus, în timp, în meseria pe care o practic de aproape 10 ani. Pentru că, fără implicare emoțională și fără să investești iubire, această meserie devine stearpă și nu creează continuitate în viața copiilor pe care trebuie să-i educăm. Comunicarea continuă cu parinții și implicarea lor în activitățile noastre reprezintă un alt factor de success.

Cunoașterea conținuturilor, creativitatea, naturalețea și iubirea, consecvența și încrederea oferite copiilor sunt o parte din ingredientele „succesului” meu.

Bucuria pe care o simt în fiecare dimineață la venirea la grădiniță a fiecărui copil, îmbrățișarea oferită și „pupicelul” de bun venit sunt primele ingrediente care mă motivează pentru ceea ce am de făcut. Bucuria mea este împartășită și de copii, iar asta îmi dă aripi să caut cât mai multe metode prin care să pătrund în sufletele copiilor și să-i provoc la învățare. Dar nu orice fel de învățare, pentru că nouă ne place să ne jucăm foarte mult! Așa că ei mă provoacă zilnic să caut puntea de legătură dintre joacă și învățare, iar rezultatele sunt vizibile.   

Petrecem mult timp în natură, căci unde altfel ai putea să vorbești mai real despre anotimpuri și caracteristicile lor.  Vizităm multe locuri care să ne facă să înțelegem mai bine lucrurile care ne înconjoara și copiii sunt provocați  foarte des să facă conexiuni între ceea ce învață și viața reală. Chiar și atunci când introducem noțiuni noi le implementăm facând legatura mereu cu lucrurile deja învățate. Facem des experimente și uneori copiii preiau rolul de profesor.

Dar, mai ales, sunt atentă la intervențiile lor din timpul activităților și nu ezit să schimb activitatea atunci când interesul lor devine mai mare într-o altă direcție decât cea aleasă inițial de mine. Și tocmai de aceea spun că este nevoie de o pregătire foarte bună pentru a reuși să fac față cu brio cerințelor copiilor. Mai ales că trăim vremuri în care accesul la informație al copiilor este total sprijinit de tehnologia secolului.

Poveștile sunt o parte importantă în activitățile noastre și îmi place să mă transpun în fiecare personaj, îmi place să povestesc „artistic”, pentru că asta face totul mai plăcut și le deschide o noua viziune lor, în joaca liberă.

Copiii sunt încurajați să încerce să facă cât mai multe lucruri singuri și sunt sprijiniți până la dobândirea încrederii de sine. Lucrez mult pentru a păstra și dezvolta empatia și încurajez copiii să fie înțelegători și să-și asume faptele, pentru a le întări caracterul și pentru a le fi mai ușor să se descurce în orice mediu.

Mă regăsesc total în ceea ce fac și, deși este greu și uneori obositor, nu mă văd făcând altceva! Ofer și primesc zilnic afecțiune și încredere! Și știu că am un loc în sufletele lor așa cum și ei au un loc în sufletul meu, iar asta îmi este de ajuns!

Mihaela Teodorescu

Profesor Învățământ Preșcolar

Dintre primele mele amintiri sunt cele în care păpușile și ursulețul meu mare de pluș stau înșirați pe canapea și mă privesc speriați și neștiutori. Eu sunt o mică profesoară, care lovesc cu indicatorul de hărți în stânga și-n dreapta. Strig, țip și îi cert. Probabil era modelul pe care-l văzusem în scoala și-l imitam.  Acesta este, cred, motivul pentru care atunci când am terminat facultatea, pregătindu-mă să devin profesor de chimie și fizică, nu am găsit nici un loc pentru care să candidez.

Și atunci am luat-o, aparent, pe un alt drum. Am lucrat în administrație unde am înțeles că hârtiile au rolul lor, deloc neglijabil.  Am muncit apoi pe partea de publicitate, care mi-a arăt că oricât de bun este un produs, dacă nu știi să-i faci reclamă, nu îl cumpără decât cei care au nevoie și ajung întâmplător la tine. Am făcut apoi parte din echipa de marketing a unei companii și mi-a rămas la suflet de atunci, o campanie numită „adaptarea este o artă” … produsul tău este unul singur, dar căutarea modului în care el răspunde nevoilor diferite ale oamenilor este o creație. Și în sfârșit am ajuns cel mai aproape de oameni, organizând evenimente pentru ei. Pare un lucru frumos și chiar și este. Însă implică o mare responsabilitate și un angajament total. Lucrezi cu timpul lor liber, cu stările lor și cu așteptările lor. Și un eveniment nu poate să iasă decât de la bine în sus!

Acest parcurs nu a durat decât 25 de ani. Și totuși încă toți prietenii te întrebă: „de ce nu faci ceva pentru copii, pentru că de când te știu, tu cel mai bine te-ai simțit alături de copii”. Și vine o zi în care soarta îți spune – Acum ești pregătit, prin tot ceea ce ai facut până acum, și poți să fii un profesor care poate să-și găsească drumul… spre inima lor, a copiilor! Căci despre asta e vorba, oricât de mult am căuta să ne găsim drumul, dacă el nu este spre inima oamenilor, e un drum pustiu. Oricât de sus ar urca, oricât de frumos ar fi pavat, oricât de luminat ar fi, daca nu este spre oameni, e pustiu.

Și da, astăzi după 25 de ani, predau chimie și fizică, fără să țip, având mereu în minte să mă adaptez la nevoile copiilor, de astăzi. Să nu uit că e timpul lor cu așteptările și stările lor. Știu că dacă produsul meu vreau să fie cumpărat de ei, trebuie să fie atractiv pentru ei și că trebuie să-i fac reclama potrivită. Și  mai știu că trebuie să îmi planific foarte bine fiecare oră, chiar dacă am mai predat-o și anul trecut, pentru că anul acesta stau în fața mea, alți copii, cu alte dorințe.  

Adaptarea este o artă și asta poate însemna că dacă intri într-o zi la oră și toți copiii cântă „Bohemian Rhapsody”, nu ai dreptul să oprești acea clipa magică, chiar dacă piesa durează 6 minute! Poate au învățat mai mult ce însemnă chimia dintre ei, și ce doză concentrată de frumusețe pot crea, decât să calculeze concentrația unei soluții diluate. Dacă intri la o oră și toată clasa e cuprinsă de agitație, din cauza neînțelegerilor care persistă de mai mult timp, poate e mai bine să stai să-și consume energia negativă, lăsându-i să vorbească despre neputințele lor, decât să le vorbești despre fierberea unui lichid oarecare. Sângele lor fierbe deja, la temperatura camerei! Dacă ei își doresc să schieze sau să facă alt sport, în loc să stea cuminți în bancă, de ce să nu îi duci, printr-un eseu, acolo pe zăpadă sau pe terenul de sport și să verifice care sunt forțele care acționează asupra sportivului. Dacă ei vor încă să se mai joace cu păpușile sau cu lego-ul, ce te împiedică să determini arii și volume pe căsuțe construite de ei pentru păpuși din lego! Iar dacă într-o zi ceva nu merge din ceea ce ai pregătit înseamnă că trebuie să faci altceva, ca de exemplu să deschizi o supapă să scazi presiunea, care uneori pare că-i copleșește pe unii dintre ei, în clasa a VIII-a.  Și toate acestea s-au întâmplat anul acesta!

Deci viața te conduce pe drumul tău, chiar de pare o rută ocolitoare. Pe acea rută ai lecțiile de învățat care te vor ajuta să faci ceea ce trebuie, acolo unde trebuie, la momentul care trebuie. Tot ce trebuie să faci este să înveți și să te adaptezi pentru tine și pentru ceilalți.

Delia Ognean

Prof. Fizică și Chimie

Cum ai putea să transpui în cuvinte ceea ce doar inima poate simți? Căci, într-adevăr, a fi profesor la nivelul preșcolar, pare a se rezuma la a vedea cu sufletul micuțul om care pășește timid pragul clasei tale. Întotdeauna am crezut că ceea ce simte un copil în primii ani de grădiniță devine fundația pe care se vor clădi ulterior încrederea în sine, în forțele proprii, puterea de a realiza lucruri noi și însăși singularitatea sau originalitatea eu-lui ce abia începe să se contureze.

Ca profesor de preșcolar te-ai angajat astfel în această misiune: de a construi, împreună cu familia copilului o fundație solidă sau bazele pe care ulterior se va ridica o arhitectură unică.

Pusă în fața unei provocări de asemenea amploare, ca profesor, mă gândesc la copiii pe care îi îndrum cu o afecțiune nețărmuită, asemănătoare celei pentru copilul meu. Mi-e imposibil să mă separ de ideea că aceleași idealuri pe care le visez pentru copilul meu, fiind aproape de aceeași vârstă cu aceștia, le văd și pentru cei cărora le spun, de aproximativ patru ani, ,,copiii mei”. Și-mi amintesc, fără prea mare efort, de prima zi în care, cu mâinile tremurânde, încercau să unească două cuburi pentru a obține o imagine; iar astăzi construiesc, din diverse materiale reciclate chiar de ei, figura unei ,,clădiri care o să fie”.

Și, ca orice profesor reflexiv, mi-aș dori să bifez pentru copiii mei atingerea tuturor premiselor necesare reușitei școlare: cunoștințe despre om și lume, dragoste pentru natură și pentru știință, independență și putere de decizie și cel puțin un gram din acel savoir-faire care le va garanta buna gestionare a oricărei situații ulterioare. Nu în ultimul rând, doresc să notez echilibrul interior care îi va transforma în oameni fericiți.

Nu pot să nu arunc o privire însoțită de o dâră de melancolie spre frumusețea acestor ani: progresele și pașii mici făcuți la timp, descoperiri mari și mici, acompaniate de bucuria realizării lor, dificultăți și momente grele depășite de dragul echipei (pentru că, într-adevăr, grupa de preșcolari s-a transformat într-o echipă în care imperfecțiunile sunt acoperite de dragul unui tot-unitar). Și iată cum, fără să îmi dau seama exact când s-a întâmplat acest lucru, echipa noastră a ajuns să reprezinte, din punctul celor care investesc aici în fiecare zi câte un pic din sufletul lor, un ideal: un ideal de înțelegere, de cooperare, de întrajutorare, susținere, suport moral și fizic și învățare reciprocă.

Aceste câteva idei fiind spuse și având în vedere fericirea și mulțumirea momentelor trăite împreună, totodată și mândria familiilor de a avea astfel de copii neprețuiți, vă reamintesc, dragilor, să vă bucurați de zborul creșterii în care urmează din toamnă să vă angajați, să aveți calea lină și să prețuiți cunoașterea!

Cu drag,

Mati Burlănescu

Profesor Învățământ Preșcolar

Într-o zi, la o întâlnire cu prietenii, primesc întrebarea “Cum este să fii educator la început de drum?”.  Răspunsul meu a fost dat în câteva cuvinte „Nu e ușor, dar e frumos…”

„Ce te face să spui asta?”, mă întreabă o prietenă.

Mi-a luat puțin timp să mă gândesc până să îi ofer un răspuns, dar într-un final am reușit să găsesc unul.

Nu e ușor să mă ridic deasupra tuturor copiilor și apoi să mă cobor la mintea lor, însă este frumos că, în fiecare zi, am ocazia să fiu copil, dar și adult responsabil.

Nu e ușor să port un zâmbet pe față, care să îi încurajeze pe copii în procesul de adaptare și pe părinții îngrijorați, dar e frumos că în  momentele dificile din viețile oamenilor pot să fiu un motiv de încurajare și nu o piedică.

Nu e ușor să fiu blândă, răbdătoare și fermă în același timp, dar e frumos să știu că acești copii sunt motivația pentru care eu mă străduiesc să păstrez un echilibru interior, un balans între aceste valori.

Nu e ușor să privesc fiecare copil dincolo de ce se vede, dar e frumos că eu sunt aceea care pot să-l descopăr și pot să-i satisfac nevoile.

Nu e ușor și mă bucur, pentru că așa îmi pot da seama cu adevărat cât de mult am ajuns să țin la acești copii.

Îmi doresc să fiu un  model pozitiv și  să las o amprentă frumoasă în viața copiilor. Vreau să văd părinți fericiți de fericirea copiilor.

Știu că nu sunt  perfectă și nici nu voi putea fi, dar atât cât pot să ofer, voi oferi.

Prof. Cristina Isvoranu

Povestea mea începe cu 10 ani în urmă. După minunata șansă de a fi studiat la Universitatea de Vest din Timișoara, am luat decizia de a profesa. Din păcate, nimeni nu te învață cum să devii profesor. Asta urmeaza să descoperi tu, singur(ă), când pui pentru prima oară piciorul în sala de clasă.

Adeseori, noi, profesorii, folosim inside jokes precum: „Mintea unui profesor este ca și cum ai avea 1,234 ferestre deschise într-o pagină de internet.”. Nu voi nega faptul că este o comparație ce se apropie foarte mult de adevăr, DAR, pe cât de grea este această meserie, pe atât este de frumoasă. Experiența la catedră m-a ajutat să trag următoarele concluzii: îmi iubesc meseria și contribui eficient la povestea fiecărui elev.

Elevii sunt în centrul universului nostru. Ne gândim la ei de la prima oră a dimineții și până când mergem la culcare. Ne pregătim lecțiile cu gândul la cum să-i facem să înțeleagă informația mai ușor, cum să o aplice în viața reală, cum să învețe de plăcere și cum să reușească la examene.

Niciun plan personal nu este la fel de bine pregătit ca planul de lecție. Lecțiile pe care le aducem în fața elevilor noștri reprezintă tot ceea ce este mai bun în noi, profesorii. În fiecare centru sau școală cu care am colaborat, am cunoscut niște profesioniști. Am adunat de la ei cele mai bune principii, cele mai bune metode și cele mai bune exemple. Nu experiența dă calitatea unei persoane, ci formarea continuă a acesteia.

Dylan Wiliam, expert în evaluare, afirma într-o prezentare că în fiecare zi dăm greș, dar tocmai aceasta face meseria de profesor cea mai bună din lume. De ce? Deoarece este o continuă provocare. Astfel, atunci când decidem să devenim profesori ne angajăm să fim mai buni în fiecare zi.

În vara anului 2018 m-am alăturat echipei SRF. Ce am găsit aici? Un tărâm magic. Școala Româno-Finlandeză este un mediu în care un cadru didactic este susținut în dezvoltarea sa profesională. Este mentorul care ne ajută să devenim campionii elevilor noștri.

Colegii mei sunt niște oameni minunați, cadre didactice bine pregătite, care își fac meseria cu pasiune, cu devotament și care sunt acolo să te susțină și să îți ofere un feedback obiectiv atunci când ai nevoie.

Alina este omul puternic din spatele echipei. O găsești mereu muncind la diverse proiecte alături de angajații și elevii ei. Eforturile sale, depuse de-a lungul timpului, au dat naștere acestui loc ideal atât pentru copii, cât și pentru profesori. 

Mă bucur să fac parte din comunitatea SRF!

Aceasta a fost povestea mea. Te regăsești și tu în ea?

Andreea Chișevescu

Profesor Engleză