Sunt un optimist de fel. De data aceasta, însă, mă chinuie realitatea.

Școala online este o soluție potrivită pe termen scurt și situații speciale   Din păcate, nu este o soluție bună, dacă termenul nu este bine delimitat și instrucțiunile sunt primite de pe-o zi pe alta.

Am „norocul’ să funcționez într-o comunitate în care, din orice postare pe facebook a colegilor mei, mai învăț despre câte o aplicație, un joc, sau o idee de concept transmis mai ușor în mediul online. Nu ne lipsesc dotările tehnice nici mie, nici elevilor mei. Cu toate acestea, am impresia că am ajuns ca un clovn, la circ, care se chinuie să mai scoată din joben câte un truc ca să  creeze un spațiu, cu o atmosferă interesantă, sau să genereze interes și aplauze.

Doamnelor și domnilor, asta NU e școală! Profesorii nu sunt animatori, iar copiilor, dragii de ei, nu li se oferă ocazia să stea departe de monitor, nici măcar o oră în programul 9-16,  altfel primesc absență. Apoi, fac o pauză și continuă cu temele.

Trăim un dezastru care este generat, precum am spus în repetate rânduri, de lipsa viziunii coerente asupra educației. Lucrurile sunt simple:să ai conducători numiți pe competențe în școli și în administrațiile locale și să le dai  libertatea să facă treabă! Să creeze scenarii potrivite comunității lor, să ia în considerare vârsta, expunerea, orice este vital pentru a proteja copiii și familiile lor.

Dați-ne, domnilor conducători (care n-ați mai intrat o oră la clasă, ce să mai zic de online…) posibilitatea să organizăm în coformitate cu normele de igienă, cu numărul de copii din școală, scenarii reale, nu bazaconii precum modelul hibrid.  Doar așa putem să ne asigurăm că acești copii nu ajung niște obosiți, triști și fără competențe reale.

Tocmai am încheiat două ore de pedagogie cu o clasă motivată, pregătită, cu niște copii implicați, care pun întrebări. Nu este vina lor că încep să-și piardă entuziasmul, că nu mai rezistă pironiți pe scaune, că încep să se plictisească.

Au nevoie de experiențe de învățare, de atenție individuală, de timp offline, de independență în realizarea unor sarcini, de comunicare reală, de discuții, de prietenie, de contact vizual, de energie pură, pe care numai interacțiunea umană ți le poate aduce.

Până și Ministrul Sănătății declara ieri că nu școlile sunt „de vină” pentru sursa focarelor.

Ca director de școală știu ce ar trebui să fac. Dacă aș avea autonomia deciziei. Momentan ne prefacem: ei că învață, noi că e bună soluția online.

Dumneavoastră, domnilor guvernanți, știți ce aveți de făcut?

P.S: Până la urmă și restaurantelor le-ați dat voie să funcționeze sub formă de terase, care numai terase nu mai sunt.

Alina Cristiana Cîrjă

Director LRF

A trecut și ziua educației și s-au umplut rețelele de socializare cu poze, buchete de flori și cuvinte frumoase! Eu aleg să le cred.

Nu încetează să mă șocheze, însă, următoarea situație: de vreo doisprezece ani fac eu educație și am auzit de la cele mai înalte birouri, până la cele mai umile bănci din mediile rurale următoarea sintagma: „Am vrea, dar nu sunt bani”. Atât. Cinic și trivial. Totul se reduce la bani. De parcă toți banii din lume ar putea să dea pasiune, vocație și cunoștință.

Surprinzător, zilele trecute, aceiași care promiteau marea cu sarea, fonduri, măriri și alte plocoane electorale, s-au trezit cu un alt postulat: „Să fie sancționați cei care nu vor să facă x, y, z”. Știți voi despre ce vorbesc!

Cu tot respectul, domnule Prim-Ministru, deși înțeleg perfect disperarea în care vă găsiți, nu înțeleg, sub nicio formă, contextul în care am ajuns!

Toată vara au curs către guvern idei, oferte de la școlile private și alte entități, de a susține ceea ce era iminent: o eventuală revenire în online. Răspunsul?

„Nu-i putem obliga pe profesori să lucreze în vacanță”.

Ok.

Iar acum acest „respect” deosebit pentru cadrele didactice s-a transformat în amenințare!

Elementul-cheie s-a pierdut pe drum. E vorba de leadership. Iar la acest capitol suntem deficitari ca națiune, domnule Prim-Ministru!

Și mai e ceva. Poate vă uitati putin la copii. Ei nu ne-au „sancționat” la fiecare bâlbă. N-au urlat că nu văd la tabla, ci au reamintit, cu blândețe, ce nevoi au. Iar când eu, profesor tânăr și digitalizat, am uitat microfonul deschis, având o conversație telefonică mai aprinsă, m-au atenționat în mod delicat.

Cam așa sunt copiii din România, domnule Prim-Ministru! Ne tolerează mult și sunt deschiși.

Poate învățați de la ei!

Că noi, profesorii, pentru ei încercăm toate ideile dumneavoastră neverificate. Și le păstrăm pe cele care chiar merg.

„Căci dacă nu vă veți smeri și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția….”

Ar putea fi valabil și pentru alegerile viitoare, domnule Prim-Ministru, și pentru orice funcție de conducere, mai ales în educație!

Alina Cristiana Cîrjă

Director LRF

Simon Sinek, Robin Sharma și Ken Robinson sunt câțiva dintre autorii care îmi marchează primele 90 de minute din orice zi de școală. Cu toate că practic cu sfințenie trezitul la 5.00 dimineața, ori de câte ori sună alarma, primul meu instinct este să o opresc. Cred că singurul lucru care mă motivează este că, dacă reușesc să mă dau jos din timp, voi avea parte de cea mai liniștită aromă de cafea. În rest, viața mea e un fel de Gara de Nord. Îmi place, însă să călătoresc, deci nu mă plâng.

De zece ani încoace, încerc să descopăr cum se face cel mai bine școala. Mă încăpățânez să cred că o națiune cu un sistem educațional bun va avea o economie puternică. Știu că doar această frază, lăsată pe un wall de facebook, poate genera o semi-revoltă și o listare de argumente care de care mai solide cum că: e așa, sau nu e așa, sau ar fi așa dacă. Pot înșira zeci de exemple din alte țări care au dovedit practic afirmația de mai sus, dar de cele mai multe ori, ne preocupă atât de mult contextul local, încât ni se par acele exemple ca venite din alte galaxii.

Determinată din fire, rămân la ideea lansată și supun atenției redefinirea conceptului de sistem educațional, în așa fel încât să fie mai digerabil. Sistemele sunt formate din oameni (încă!), iar cel educațional nu face excepție, ba din contră, e cel mai uman dintre toate.

Sistemul nostru educațional funcționează cu o condiție: să fie îndeplinit principiul echilibrului. Nu-mi place matematica, fizica nu am înțeles-o, dar perfecțiunea simbolică a triunghiului echilateral îmi servește drept imagine pentru acest principiu.  Drept care, ipoteza mea de lucru ar trebui lansată astfel:

Dacă triunghiului sistemului educațional (părinte, profesor, copil) funcționează în mod echilibrat, atunci apare performanța.

Mai exact:  dacă fiecare parte a sistemului își îndeplinește echilibrat partea, mecanismele interne generează rezultate externe.

Ce trebuie, deci să facă fiecare:

1. Profesorul se pregătește.
2. Părintele susține.
3. Copilul învață.

S-ar putea deja să îți vină să închizi device-ul și zici: redundant! Știu, pare aproape dilentatistă teza mea de lucru dar, rogu-te puțină răbdare.

Din păcate, realitatea noastră este că ai noștri copii nu mai învață, pornind de la presupunerea că le știu pe toate, părinții parcă așteaptă orice motiv să își manifeste lipsa de susținere pentru școală, iar profesorul ajunge la concluzia: la ce bun să mă mai pregătesc!

Apoi, ne trezim cu rezultate dezastruoase, cu reforme pe rol de parcă am fi în fabrici, iar conducerea școlilor doar așteaptă să vadă ce va urma. Iar sistemul intră în ceea ce fizicienii numesc: entropie.Energia, pentru că este finită, se termină, iar dacă sistemul nu găsește surse de reciclare a energiei, poate să înceteze să mai funcționeze la adevăratul potențial.

Dacă vrem să dăm un restart cu adevărat sistemului, e timpul să regăsim surse puternice de energie. Profesori dragi, pentru noi sursa de energie trebuie să rămână copiii. Pentru ei merită să ne pregătim, să ne inspirăm, să ne autoevaluăm, să ne corectăm, să ne găsim surse extra de energie pentru a nu intra în dezechilibru.

Părinți scumpi, fără de care sistemul nostru ar fi incomplet: avem nevoie de vocea voastră să rostească și lucruri pozitive, să ridice, să încurajeze, să întrebe, NU să presupună și să fie un factor de motivare, nu de instigare. Căci dacă am primi încurajarea mai des, n-am mai pierde energia destinată copiilor încercând să vă convingem că e bine ceea ce facem.

Copii prețioși, oricât de nepotrivit sau inutil ar părea ceea ce vă învățăm, să știți că singurul motiv pentru care rămânem în sistem de cele  mai multe ori sunteți voi! Dacă dați puțin căștile jos și aveți răbdare să ne ascultați, s-ar putea să descoperiți că am putea crea un dialog interesant!

Iar voi, conducători rezistenți, colegi ai mei care înfruntați furtuna,  să știți că aveți abilitatea de a regla fin schimburile dintre părțile componente ale sistemului, având grijă ca fiecare rotiță a acestuia să funcționeze optim.

Cred că se poate și, mai ales, cred că merită. Cu o singură condiție: să nu încercăm să ne substituim rolurile unul altuia!

P.S. Frau, asta e pentru tine! Uită-te în oglinda pusă de copiii pe care îi instruiești, căci aceea e cea mai clară 🙂

Alina Cîrjă

Fondator Școala Româno-Finlandeză!