Mi-e frică să zic: mai rău nu se poate pentru că, cel puțin la Ministerul Educației cam fiecare comunicare dată școlilor confirmă că se poate, din păcate, tot mai rău.

Săptămânal, marțea, mă întâlnesc cu profesorii la ceea ce numim, generic, ședință. Însă mi-am dat seama că ar trebui să o numesc Secretul sau Liniștea sau orice alt sinonim adecvat. De ce? Pentru că este locul în care ne asigurăm că fiecare dintre profesorii de la Școala Gimnazială Româno-Finlandeză înțelege atât de bine conceptul de management al clasei și cel de management al predării, povestesc despre comunicarea cu părinții sau metode de evaluare, încât nu trebuie să li se dea o listă de documente pe care au voie să le folosească la clasă, cu mențiunea strictă că, dacă nu respectă LISTA, sunt în ilegalitate.

Cu riscul să supăr multă lume, consider că, înainte de a seta standarde ale materialelor, ar trebui să setăm un standard al încrederii: nu doar în pregătirea inițială ci, mai mult chiar, în cea profesională continuă, în statutul profesorului și a muncii zilnice depuse de acesta.

Rezultatul ar fi că am putea avea încredere că acesta are discernământul de a selecta și utiliza materialele potrivite clasei, copiilor și nu să fie ghidat de considerente financiare și interese politice.

De aceea, în fiecare marți, experimentez liniște, timp de 2 ore. Ascult idei, povești reale, solicitări de soluții potrivite, îi văd cum se dezvoltă ca formatori și, mai presus de orice, îi văd cum cresc în statutul de experți.

Astfel că, în mijlocul oricărei furtuni, am încrederea neclintită că, sutele de ore petrecute din 2010 până acum, în FIECARE marți, cu sfințenie, reprezintă oaza de liniște sau secretul succesului.

La tot mai multe marți de succes, sau de liniște. În funcție de nevoie.