„Școală, școală, școală! Matematică, Științe, Istorie, Limba română și celelalte limbi străine… La ce îmi folosește să învăț toate aceste materii, dacă eu vreau să devin balerină?”

V-ați confruntat vreodată, fie că sunteți părinți sau profesori cu asemenea întrebări și nemulțumiri ale copiilor?

Din fericire, copiii noștri nu mai sunt atrași de metodele clasice de învățare. Spun din fericire, întrucât metodele clasice se bazează pe studierea strictă a informațiilor notate în timpul predării, pe când metodele noi dezvoltă gândirea critică a elevilor, provocându-i pe aceștia să investigheze, să se documenteze, să obțină informațiile necesare din mai multe surse.

Școala Gimnazială Româno-Finlandeză este recunoscută pentru folosirea metodelor inedite de predare, învățare, evaluare pe care le folosește pentru a dezvolta gândirea critică a copiilor, începând chiar de la vârsta preșcolară.

O astfel de metodă folosită de școala noastră este Project Based Learning.

Ce este Project Based Learning (PBL pe scurt sau Învățarea pe bază de proiect pe românește)?

Este o metodă de predare/învățare, mai precis o metodă de instruire cu ajutorul căreia elevii dobândesc cunoștințe și abilități, muncind o perioadă mai lungă de timp pentru a cerceta și a răspunde la o întrebare, o problemă sau o provocare. În cadrul acestei metode, profesorul stă puțin în umbră, elevii fiind cei care sunt în lumina reflectorului. Rolurile profesorului sunt de a se asigura că obiectivele și conținuturile sunt îndeplinite și de a-i mentora pe elevi să ajungă singuri la rezultatul dorit.

Gândirea critică este elementul de bază al acestei metode. Elevii sunt stimulați să gândească critic, să-și pună întrebări, să caute răspunsuri, să depășească obstacolele întâlnite pentru rezolvarea problemei.

Învățarea pe bază de proiect prezintă contextul, instrumentele și sarcinile din lumea reală, astfel copiii sunt în permanență conectați cu realitatea și înțeleg mai bine că tot ceea ce învață are aplicabilitate în viața reală și că învățarea are întotdeauna un scop.

Project Based Learning îi învață pe elevi să ofere și să primească feedback pentru a-și îmbunătăți procesul, dar și produsul final.

Aceștia învață să-și organizeze timpul și prioritățile, astfel încât proiectul să fie predat complet și bine realizat la termenul stabilit inițial.

Metoda presupune muncă, implicare, colaborare și responsabilitate, iar pe măsură ce profesorul apelează frecvent la ea, dând dovadă de consecvență, Project Based Learning devine un mod de viață în clasa respectivă, iar elevii devenind vor fi din ce în ce mai încântați și mai bine pregătiți să facă față lumii reale.

Provocarea acestei metode este și mai mare atunci când elevii trebuie să lucreze în echipă, iar școala noastră insistă foarte mult pe colaborarea dintre copii.

PBL este perfect pentru a dezvolta lideri, a crește gradul de responsabilizare, a cultiva talentul fiecărui copil și a dezvolta socializarea și colaborarea între elevi; în cadrul unui proiect, liderul, mentorat de profesor, este cel care împarte sarcinile în funcție de tăriile fiecărui membru al echipei. Prin urmare, produsul final va fi unul de calitate superioară, întrucât fiecare parte a proiectului va fi lucrată de elevul care deține niște calități generoase în acel domeniu, iar pasiunea cu care se muncește aduce armonie în echipă și scade gradul de frustrare.

Învățarea pe baza de proiect încurajează creativitatea cu care copiii se nasc.

 

Exemplu practic:

Tema dată: Sistemul solar folosind materiale reciclabile

Creativitatea lor debordantă i-a îndemnat pe elevi să aleagă materiale ca: un ghem de ață albastră pentru Terra, o portocală pentru Saturn, mingi de ping-pong pictate, șervețele uscate, baloane, plastilină, globulețe de pus în brad pentru diverse planete. Este suficient ca elevilor să li se dea tema și câteva indicații referitoare la scopul și obiectivele proiectului; în rest, profesorul să urmărescă „din umbră” realizarea acestuia, întrucât implicarea prea mare a acestuia prin trasarea unor direcții considerate eficiente din punctul lui de vedere, ar putea duce la limitarea creativității copiilor.

Felul minunat în care elevii se organizează și se încurajează reciproc, importanța pe care o dau realizării acestor proiecte folosind interdisciplinaritatea, dorința lor de a le prezenta, abilitățile dobândite în urma folosirii în mod constant a acestei metode arată încă o dată că Project Based Learning, PBL sau Învățarea pe bază de proiect este o modalitate eficientă de învățare și în același timp de dezvoltare a gândirii critice, element obligatoriu pentru ca viitorul țării noastre să arate bine, indiferent de meseriile pe care copiii noștri le vor alege: balerină, profesor, programator, președinte.

 

În meseria de profesor nu întotdeauna vezi rezultatele dorite într-un timp scurt; e posibil să nu-ți fie dat să le vezi în această viață. Meseria de profesor este una de cursă lungă: investești, clădești, aștepți, renovezi, investești din nou și tot așa, dar într-o zi va apărea produsul finit așa cum l-ai visat, perfect pentru a schimba lumea. Profesorul transmite modelul său de om, profesionist și orice este el, copiilor pe care îi dăscălește. În fața elevilor nu te poți preface, nu poți minți, ei știu totul despre tine: știu când ești trist sau vesel, când te doare ceva, când treci printr-o perioadă grea etc. Ei simt cu tine. În același timp, sunt extrem de atenți la reacțiile tale; sunt cu ochii pe tine pentru a vedea cum ieși dintr-o situație problematică, cum ceri iertare celor pe care i-ai supărat (inclusiv lor), cum îți faci prieteni, cum ți-i păstrezi, cum sari în ajutorul celor din jur, cum îți păstrezi speranța în momentele de criză…Așa învață ei, uitându-se la tine și preluând modelul tău. Și aici începe povestea mea și a lui Paul (numele este fictiv, dar întâmplările sunt reale). Paul este un copil care înainte să ajungă în clasa mea, a învățat doi ani într-o altă școală bună, dar care nu a avut răbdare sau poate timp să îl descopere… Părea că nu mă aude, că nu îl interesează prezența mea în clasă (poate eram invizibilă?), că nimic din ce spun sau fac nu contează; nu voia să citească, să scrie, să se ridice de pe jos, să se așeze pe scaun, să vorbească, să-și deschidă ghiozdanul, caietul, sufletul. Avea însă o singură dorință: să nu cumva să îl îmbrățișez. Zilele se scurgeau cu repeziciunea specifică timpului, copilul era prezent fizic în clasa mea, dar nimic nu părea să îl facă fericit. Ajunsesem să cred că doar faptul că mă vedea zilnic îi făcea rău. În adâncul sufletului meu știam că bunătatea și iubirea pot înmuia orice inima, fie ea și de piatră. Dar oare aveam să văd în viața aceasta transformarea lui Paul? Mi-am continuat activitatea în stilul meu caracteristic: predând cu sufletul, disciplinând cu rațiune combinată cu iubire, discutând câte în lună și în stele cu copiii, întâlnindu-mă cu familiile acestora, îmbrățișând cu dragoste toți copiii, dar nu pe Paul. El fugea atunci când bănuia că e posibil să se întâmple, spunând un singur cuvânt care pentru el era definiția unei îmbrățișări: tortură. Dorința lui de a nu fi îmbrățișat a devenit lait-motivul vieții lui. I-am respectat-o. Ușor, ușor, copilul a început să scrie, să citească, să discute, să-și deschidă ghiozdanul, caietul, sufletul. A început să obțină rezultate bune, să devină popular, să râdă, dar nu să îmbrățișeze! Însă asta nici nu mai conta așa de mult, copilul părea să fie fericit, obiectiv îndeplinit! S-au scurs doi ani de la prima noastră întâlnire, doi ani de răbdare, de perseverență, doi ani de speranță, deși au fost momente când doar oftam. Eram bucuroasă de rezultatele lui, de progresul lui vizibil și de faptul că era apreciat de colegi, profesori, părinți. Părinții lui Paul, odinioară îngrijorați de atitudinea copilului față de școală, oameni, viață, erau acum din ce în ce mai mândri de progresul acestuia la care și ei au contribuit din plin și erau foarte recunoscători oamenilor care l-au ajutat să urce încet, dar sigur, treaptă cu treaptă fiecare provocare. S-a întâmplat să lipsesc într-o zi. Am ajuns la școală când orele se încheiaseră. Intru în clasă pentru a mulțumi profesorului care mă suplinise. Eram asaltată de întrebările copiilor care voiau argumente bune cu privire la absența mea din acea zi. În timp ce mă căzneam să îi lămuresc, am fost îmbrățișată cu cel mai mare dor pe care l-am simțit vreodată la cineva. Era Paul, da Paul! De bună voie și nesilit de nimeni, dar mânat de o dorință puternică, inhibată atât de mult timp, mă îmbrățișa strâns, cu capul ascuns la pieptul meu, neavând curaj să mă privească în ochi, rușinat parcă de faptul că nu a „cedat” mai devreme. În clasa se făcu o liniște atipică unei școli; toți copiii priveau uluiți momentul. Probabil și ei îl așteptau la fel de mult ca mine. Un copil a îndrăznit să rupă tăcerea, vorbind aproape în șoaptă, probabil mai mult pentru el: Paul, ai îmbrățișat-o pe Alina! S-a întâmplat de curând aceasta „minune” și sunt încă sub efectul amețitor al senzației de reușită deplină. Cu siguranță, toți am învățat multe în acești doi ani, însă eu am învățat cel mai mult dintre toți. Am învățat să îmi fac treaba ca și cum sunt urmărită în permanență de oameni importanți (elevii mei sunt cele mai importante persoane și dau cel mai corect feedback din lume), să nu-mi pierd umorul și optimismul, chiar dacă vremea este mohorâtă zile-n șir, să am răbdare cu oamenii. Peste o zi, o săptămână, o lună, un an, o viață, se vor vedea rezultatele. Bunătatea si răbdarea vor fi întotdeauna la modă, iar elevii vor fi produsul a ceea ce văd la noi, profesorii!