Anul acesta școlar a fost al 19-lea al meu în educație. Cred că am văzut destul de multe de-a lungul timpului; dintre cei aproximativ 31 de miniștri, am prins vreo 16. Deci mă simt îndreptățită să lansez o opinie argumentată. Nu despre minister – acolo este cutia Pandorei sau Triunghiul Bermudelor. O să vorbesc despre ce știu eu mai bine: școala. 

un articol scris de Alina Dumitrache, Fondator Liceul Româno-Finlandez

M-am trezit în dimineața aceasta cu un gând. Nu întrebați de ce un astfel de gând ar fi primul într-o dimineață de martie.

Mi-au venit în minte profesorii debutanți, cei aflați în primul an de predare. Și am început să listez rapid caracteristici ale acestora, pe care le-am văzut de-a lungul timpului. Atenție, a fi debutant în învățământ nu este o chestiune musai legată de vârstă, deci, vă rog, nu priviți articolul de față din perspectiva experienței de viață mai mică sau mai mare, ci strict din perspectiva trăsăturilor de personalitate.

Și mai spun ceva: multă energie îi este necesară unui director de școală, alături de o multitudine de resurse, pentru a integra un debutant, fără niciun pic de experiență de predare, darămite dacă este cazul și fără experiență de viață. DAR merită fiecare resursă consumată! Pentru că suflul nou și reușita, în cele mai multe cazuri, produc extrem de mult bine în spațiul școlar.

Onest vă spun, dacă n-ar exista debutanții, ne-am blaza și ne-am prăbuși sub greutatea propriei coroane (sau experiențe!).

Să începem!

Este speriat și de umbra sa, are sentimentul că fiecare oră de predare este echivalentă cu o sentință de moarte ce i s-a dat și de care nu poate scăpa nici măcar printr-un miracol divin. Voce tremurândă, fișe multe într-o geantă prea grea, mereu pe fugă, uită unde are următoarea oră și simte că toată lumea din cancelarie, descoperindu-i impostura, îl va măcelări la primul consiliu profesoral. Ceea ce nu știe acesta este că relaxarea ce se simte după ce încetezi a te mai lăsa copleșit de frică este absolut energizantă și că viața ta de profesor poate să fie cu adevărat împlinitoare, ajutându-te să te descoperi și să vindeci toate acele gânduri ce te paralizează, probabil, în toate ariile tale de dezvoltare. Ce nu este adevărat despre acest tip de profesor e că nu s-ar putea descurca sau că reprezintă echivalentul unui cadru didactic mediocru și fără vocație. NU! Nu este timiditatea un astfel de indicator!

De ce are nevoie acest profesor?

De MULTĂ, multă încurajare! Are nevoie să i se explice pas cu pas ce are de făcut, are nevoie de lecții de asistență (observare) de către un profesor cu experiență, dar blând, cald și cu darul încurajării. Chiar dacă, inițial, paralizia aceasta poate genera efecte negative (probleme de management al clasei, informații transmise lacunar, inconsecvență și altele), ele nu sunt diagnostice cronice, pervazive. Se pot rezolva, unul câte unul, până la performanță, poate neașteptată!

Dragul meu, draga mea, fii încurajat(ă) că toți am trecut, cumva, pe aici și că, în echipa potrivită, vei crește și vei deveni acel profesor de care elevii să își amintească cu drag!

Poate că a fost chiar participant la concursul Miss/Mister în facultate sau liceu. Îl ajută personalitatea! Întoarce privirile, are glumele pregătite, se remarcă printr-o postură verticală, privire pătrunzătoare și aparența unui profesionist desăvârșit. Ceea ce nu știe acesta e că predarea se află la intersecția dintre artă și știință și că are o sumedenie de variabile ce nu au cum să fie controlate înainte de a fi cunoscute. Și că oricât de activ, doritor, implicat ai fi, capacitatea de absorbție a informației și transformarea cunoștințelor în abilități necesită  o resursă extrem de greu de găsit și mai ales de cultivat. De fapt, trei, coexistente: răbdare, disciplină și timp. Ce nu înțelege din prima? Că a fi debutant NU este o rușine! Că nu trebuie să te porți de parcă ai avea experiență, că a fi curios și a fura meserie sunt cele mai mari rampe pentru asigurarea unui succes dorit.

De ce are nevoie?

Să fie recunoscut, înainte de toate! Aparenta siguranță de sine poate păcăli un director sau un lider de echipă că totul este în regulă și că a scăpat de o grijă. DAR nu! Căci, la fel ca la orice altă abilitate pe care vrei să o dobândești, dacă debutul este interiorizat greșit (ca scheme cognitive, mai ales!), va fi foarte greu să corectezi ulterior! Mai mult decât atât, are nevoie de ore multe de asistență (să i se vadă lecțiile), dar, mai ales: să vadă lecții! Să ia notițe, să încerce, să scrie obiective personale, să le verifice, să fie îndrumat, încurajat și să i se recunoască meritele. Și, da, să fie lăudat dacă este votat rapid de elevi ca fiind Profesorul anului. Doar să nu te și aștepți că inspecțiile vor fi impecabile. Căci, precum spuneam mai sus, e nevoie de timp, experiență, exercițiu și… răbdare!

Poate că vine dintr-o familie de profesori sau poate că a fost atât de dezamăgit de majoritatea profesorilor săi, încât și-a jurat că va intra în învățământ pentru a lăsa o altfel de moștenire. Poate că nu va impresiona prin cum arată sau cum se îmbracă, poate chiar va păși timid în cancelarie și la primele ore. Doar că, la un moment dat, pe hol spre prima oră sau fix după un moment de criză educațională (perfect normală!) își va aminti de jurământul făcut. Și, precum în filmele cu supereroi, se va activa o parte din sine ce și-a dorit mai mult decât orice altceva să lase ceva în urma sa. Și se transformă. De fapt, odată cu acest moment începe și să transforme în jurul său: programă, lecții, idei, locurile din bănci, proiecte, colaborare cu alți profesori, inițiative! ATENȚIE! Să nu considerăm vreodată că acesta n-ar avea nevoie de răbdarea, disciplina și timpul enunțate mai sus. Doar că le vede cu entuziasm. Intră de bună voie în spații în care se produce mentorare și creștere, pune întrebări, oferă și cere ajutorul, știe că nu știe o grămadă de lucruri și se aciuează pe lângă oameni de la care are ce învăța. Realizează rapid că nu va mai avea luxul devenirii în acest ritm energizant și se bucură de fiecare moment. Își explorează, cu mult curaj, limitele și limitările, cere feedback și creează planuri de intervenție.

Ce are nevoie?

Să fie îngrijit. Căci, mai mult ca sigur, se va extenua rapid! Atâta dorință de cunoaștere mistuie mocnit și cele mai tinere trupuri. Ah! Și mai e ceva! Are nevoie de atenție specială când este pus față în față cu dezamăgirea. Știți, durerea aceea profundă pe care o simți când așteptările tale de supererou mitologic se pun față în față cu realitatea crudă a sistemului, cu rănile țipate ale părinților, cu răutățile unora și ale altora și cu delăsarea copiilor.

Niciuna dintre categoriile de mai sus nu este formulată cu alt scop decât acela de a recunoaște și a particulariza planurile de intervenție conform nevoilor individuale.

Școala pe care o conduc are șansa deosebită de a fi avut multe resurse în plus față de multe altele. Nu mă refer la cele financiare. Mă refer aici, în mod special, la oameni. Drept care avem un program de mentorare în care intră fiecare nou angajat, indiferent de vechimea în învățământ, program în care ai un ajutor lângă tine să te îndrume, să te întrebe, să te ridice, să te provoace.

Mai mult decât atât, avem un grup de învățare, care se derulează săptămânal și în care facem schimburi de bune practici pentru toți cei care doresc să participe.

În plus, fiecare dintre directori are ore de consiliere disponibile. Pentru oricine din echipă. Pentru că noi credem cu tărie în puterea transformatoare a lui împreună. Atunci când școala românească va fi deschisă să primească și să încurajeze debutanții să vină, abia atunci vom vorbi despre adevărata reformă în educație.

Noi, la Liceul Româno-Finlandez, avem un vis: fie ca în viitorul apropiat să fim colegi cu foștii noștri elevi care au considerat că a deveni profesori este cea mai înaltă chemare pe care o poți primi vreodată. Avem profil pedagogic și abia așteptăm admiterile din acest an.

Credem că doar așa se va transforma educația din România: din interior, de la mic la mare, cu fiecare profesor care are dorința de a lăsa (alt)ceva în urma sa!

Alina Dumitrache, Fondator Liceul Româno-Finlandez

După lansarea unui film, cei care primesc toate aprecierile sunt actorii principali și regizorul. Cu toate astea, echipa din spatele camerelor joacă un rol important, fără de care nimic nu ar fi posibil. Un scenarist care nu redactează replicile potrivite poate crea o discrepanță în înțelegerea momentului. La polul opus, o persoană ce își face treaba foarte bine poate conferi filmului o doză de unicitate și oamenilor din sală o experiență mai antrenantă.

În același mod, oamenii din spate, cei pe care nu prea îi vedem, formează o comunitate frumoasă în LRF. Fără ei, școala nu ar mai avea acel lucru ce o face să funcționeze ca un întreg, acel ,,ceva” comparabil cu zeama unei portocale sau cu gustul dulce-amărui al unei gutui: lucrul care ne face să fim noi, ca școală, care ne ajută să funcționăm.

Cadrele medicale sunt o parte foarte importantă a școlii. Colegii mei s-au entuziasmat foarte mult când au aflat că voi avea ocazia să le iau un interviu doamnelor asistente, despre care toată lumea vorbește cu drag.

De ce? Pentru că ele iubesc copiii!  

Pentru început, vom afla câteva lucruri despre doamnele asistente din corpul C: Kelly Pereira și Adriana Tudor.

Kelly, înainte de a fi asistentă, a fost profesoară. Vine din Brazilia, lucrează de un an la noi în școală și consideră meseria de cadru medical o oportunitate. Ea spune că fiecare zi este o experiență nouă. În timpul liber, îi place foarte mult să deseneze.

Adriana lucrează la LRF de 8 ani și o bucurie pentru ea este când se întâlnește cu foști elevi ai școlii care vin în vizită și o recunosc. Mi-a spus cu zâmbetul pe buze că vin la cabinet elevi de liceu, pe care îi știe de când erau micuți. Un lucru ce îi aduce bucurie, în afară de interacțiunea cu copiii, este să călătorească.

Amândouă spun că cel mai frumos lucru la meseria de cadru medical este că poți să ajuți o persoană care are nevoie de tine. ,,Fiecare zi este o provocare. Trebuie să fim mereu pregătite”, spune Kelly.

Dacă ar fi să aibă o altă meserie, Adriana spune că o încântă cea de educatoare, deoarece lucrează cu copiii mici de peste 20 de ani. Kelly, în schimb, m-a surprins, spunând că a visat cândva să devină comisar de bord.

În afară de Adriana și Kelly, cabinetul medical este reprezentat și de Mihaela Cucu, asistenta de la grădiniță. Cunoscută și drept ,,Cristina”, Mihaelei îi place să călătorească, să cânte și să își petreacă timpul cu prietenii. 

Lucrează la LRF de 4 ani și spune că îi place meseria pe care o practică, deoarece iubește oamenii și consideră că ,,un cadru medical trebuie, în primul rând, să iubească foarte mult oamenii, ca apoi să se ocupe de ei”.

Copiii se duc la Mihaela și o îmbrățișează, spunându-i că o iubesc. Pentru ea, asta este cea mai mare recompensă pentru munca pe care o face.

Când era mică, Mihaela și-a dorit să devină polițist la criminalistică. Citea romane polițiste și i-ar fi plăcut să fie detectiv sau fotograf, fiind pasionată și de fotografie.

Atmosfera din grădiniță, veselia de acolo sunt cele ce fac meseria de asistentă medicală și mai frumoasă. Ea și doamnele educatoare se susțin una pe alta, iar Mihaela a învățat de la ele cum să le atragă atenția copiilor atunci când vine vorba de sfaturi de sănătate și igienă.

Un gând pe care cele trei asistente îl transmit comunității LRF este unul simplu, dar foarte important: ,,Să rămânem sănătoși cu toții!”. 

Cred că putem admite un lucru: dacă avem nevoie de ajutor, știm că ne putem încrede în doamnele asistente, care vor avea grijă de noi cu un leac și o vorbă bună.

Articol scris de Raisa Barcaru

Teama cu care am intrat în acest an școlar a fost ceva ce m-a însoțit încă din vară. Aproape că se transformase în anxietate, căci viitorul părea în mintea mea destul de greu de suportat.

Nu mai avusesem elevi de vârstă mică de un deceniu, căci am tot preluat clase mai mari ale colegilor ce “părăseau” maratonul din diverse motive, în special pentru a deveni părinți. Dar, anul acesta, iată-mă la pregătitoare! Cu emoții mari, gânduri ce mă sabotau, frici și alte cele inventate ca să destabilizeze un om. Și atunci, a apărut întrebarea: “Ce fac atunci când nu mai știu cum să fac?” 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi setez mintea să fie continuu curioasă: Oare din ce medii vin copiii? Ce povești au? Ce talente voi descoperi? Cum voi putea ajuta copilul și familia? Ce-i motivează? Ce voi învăța despre mine în acest an? 

Am avut, înainte de începerea școlii, primele întâlniri cu copiii și familiile lor.  Gândul care m-a izbit, văzându-i de la depărtare a fost: “Doamne, sunt atât de mici!” În ultimii ani lucrasem doar cu copii de 10-11 ani, unii mă depășeau deja în înălțime. Când au spus și primele cuvinte, am realizat: „Da, sunt tare mici, iar eu trebuie să învăț din nou cum e viața alături de copii mici”. 

Astfel că, al doilea lucru pe care l-am făcut a fost să mă întorc la cărțile de psihologia vârstelor și să-l “ascult” cu mai mult interes pe Piaget, dar și la marii pedagogi ai lumii care au gândit dintotdeauna diferit, tocmai de aceea, ideile lor încă influențează educația, chiar dacă au trecut sute de ani de atunci: Comenius, Rousseau, Pestalozzi, Maria Montessori… încă revelatori!!

Cu temele făcute, am ajuns în primul modul de școală. Lacrimi de dor de mami, anxietate de separare, oboseală după primele două ore, debusolare, autonomie scăzută, competitivitate mare, nevoie uriașă de atenție individuală…cam așa a arătat începutul. Dar, pentru că mă pregătisem să mă întâmpine un greu și mai greu de atât, am continuat cu strategiile planificate. Pe unele le-am planificat pe măsură ce apărea nevoia. 

Cu mintea curioasă și cu ideile marilor iluștri în gând, am continuat procesul. 

În al treilea rând, am aranjat clasa pentru a le servi ca o mini-locuință: cele 5 simțuri reprezintă motorul nostru zilnic, ele ne trezesc și ele ne calmează. Copiii mei sunt neuro-diverși. Noi, oamenii suntem neuro-diverși. În ajutorul simțurilor, am „împodobit” clasa cu panouri cu arome naturale pentru simțul olfactiv, cu diverse materiale mătăsoase sau țepoase pentru tactilii din noi, jucării muzicale pentru pauzele prea liniștite (oare există așa ceva?!????).

Difuzorul cu mentă, lavandă sau roiniță e mereu în priză. Pentru pauzele când nu putem ieși afară la joacă, avem jucării pentru cei care încă sunt cu gândul la grădiniță și desprinderea se face mai greu, jocuri pentru cei care sunt dornici de relații, dar și fișe de colorat/labirint/trasat pentru cei care iubesc să ia școala în serios și se simt mai maturi făcând asta. Cutia cu șervețele e la înălțimea lor. Coșul cu perne e pregătit pentru relaxarea din pauze, lectură sau activitățile de la ore, mini-biblioteca clasei e mereu înnoită cu cărți frumos colorate, aduse de copii ca un mic împrumut. 

Provocarea mare a venit când am realizat: “Hey, copiii ăștia mici nu știu să citească. Nimic! Poate o literă-două, poate doar numele lor, poate doar unii mai intuiesc câte ceva. Nu știu orarul, nu cunosc ceasul… “

Așa că, în al patrulea rând, am făcut TOTUL vizual, folosind imagini corespunzătoare orarului, citatului clasei, regulilor clasei (implementăm câte una pe săptămână, iar apoi le consolidăm tot anul), coșului de aruncat hârtia și a celui pentru gunoi menajer. Cea mai provocatoare parte din zi era când trebuia să înceapă ora. Soneria noastră este foarte blândă, iar copiii mei pur și simplu nu o luau ca pe un mesaj de tipul: “Gata pauza!” Astfel că, am apelat la un temporizator online vizual și auditiv care îi mobilizează mai bine decât orice sonerie din lume. Pe lângă mobilizare rapidă, le creează si emoții de tip nerăbdare când ceasul ticăie: 10, 9, 8…. ????. 

Știm cu toții că cei mai mulți copii adoră să fie priviți ca niște mini-adulți și să simtă că au “importanță”. Cu atât mai mult la școală, când grupul e cu ochii pe ei. Pentru a le valoriza “puterea”, dar și pentru a lucra la autonomia lor, am gândit SISTEMUL DE RESPONSABILITĂȚI. Sună a ceva de mare importanță, iar alături de titulatura de INSPECTOR, sună a vis devenit realitate.

Așadar, în al cincilea rând, copiii sunt investiți cu putere: Inspectorul Orar, Inspectorul Calendarul naturii, Inspectorul Știrea zilei, Inspectorul Bănci, Inspectorul Curățenie, Inspectorul Masă, Inspectorul Parc, Inspectorul Siguranță sunt la lucru zi de zi, rezolvând problemele apărute și bucurându-se de reușite. Copiii, pe rând, câte o săptămână, vor avea aceste titulaturi. Cu ecusonul la vedere, purtat 5 ore pe zi, lucrează la a deveni viitori adulți responsabili.

Nevoile emoționale ale copiilor noștri sunt din ce în ce mai vizibile. Ceea ce e foarte bine! Faptul că le scot la suprafață e extraordinar. Într-o zi, o fetiță a venit la mine și mi-a spus cu fața roșie și ochii mari și speriați: “Simt că mă ia panica!” Ce bine că a știut să spună în cuvinte ce simte! Doar prin câteva întrebări, am aflat și eu, dar și ea, că odată i s-a făcut rău de la o prună, iar acum mâncase prune. Gândul ei a încercat să o saboteze prin acea expresie enervantă: “Dacă acum e ca atunci?!” Rolul părinților este extraordinar în a-i învăța pe micuți să-și transpună în cuvinte emoțiile, iar asta, pe mine ca profesor, mă ajută enorm. Astfel că, tot în această perioadă, am ținut frecvent legătura cu părinții, în special pe partea de înțelegere a emoțiilor copiilor și a-i ajuta-ÎMPREUNĂ-să aibă un start bun. 

Copiii mei mici-mici sunt tare iubăreți, adoră îmbrățișările, le place căldura emanată de “cuibul” meu care e catedra. Astfel că, în pauze, se înghesuie în colțul în care stau, iar eu mă găsesc în imposibilitatea de a ieși de acolo, căci singura ieșire e ocupată cu ei. Nu înțelegeam de ce, brusc, am trăiri de claustrofobie, de ce uneori parcă nu am aer. Într-un proces terapeutic, am identificat cauza: nu am spațiu și nici pauză.

Astfel că, în ultimul rând, dar probabil primul ca importanță, pentru ca ei să fie bine, eu trebuie să fiu bine. Și am pus un spațiu și un timp de pauză. Un simplu mesaj vizual (mesaj +imagine) afișat în pauze pe catedră, m-a salvat. Ne-a salvat! Copiii știu că atunci când pancarta este întoarsă către ei cu partea verde și emoji-ul vesel, pot veni la îmbrățișări, împărtășit secrete, dăruit felicitări, văitat etc. Când partea este roșie și emoji-ul “mut”, înseamnă că sunt ocupată cu vreun document, scrierea unui mesaj, servirea micului dejun sau pur și simplu vreau doar să respir.

Cam așa ne-am petrecut primul modul: cu rutine, adaptare, descoperire, învățare. Pe lângă toate cele de mai sus, am învățat și 4 litere și 4 cifre, sunete inițiale, mediane și finale, mulțimi, comparare și ordonare, animale domestice și sălbatice, am trasat și desenat, am decupat, lipit și creat, am povestit după imagini și am citit prima noastră serie de cărți despre bullying (așa s-a născut și citatul clasei “Râdem unii cu alții, nu unii de alții”), am dansat, alergat și ne-am împrietenit, am primit multe aprecieri și recompense, dar am învățat și ce facem atunci când primim o atenționare, ne-am jucat multe jocuri cu scop educativ, dar și jocuri libere, ne-am creat rutine și “ne-am așezat”. Probabil, cea mai interesantă activitate pentru ei, micii școlari, a fost prima lor dictare. A fost specială și datorită faptului că au scris cel mai scump cuvânt: MAMA! 

Cu inima plină, voi spune că am aflat despre mine că mi-era dor de sinceritatea vârstei mici, de afecțiunea neprefăcută cu care mă întâmpină în fiecare dimineață, dar și de dorința lor avidă de a cunoaște (sunt ca niște bureței), iar cu mintea curioasă,pe care mi-am propus să mi-o mențin, mă întreb: “Oare ce povești frumoase ne mai așteaptă?!” 

Alina Gava

Profesor Învățământ Primar, Director Adjunct LRF

10% dintre adolescenți fumează până la 15 țigări pe zi și aproximativ 75% dintre ei au consumat alcool cel puțin o dată. De la această realitate, a plecat discuția dintre Alina Dumitrache, director al Liceului Româno-Finlandez și Dana Istrate, gazdă a emisiunii „Între prieteni”, de la Metropola TV.

Până nu demult, dependențele în rândul tinerilor erau un subiect despre care vedeam în filme sau mai „prindeam” prin versuri hip-hop, ce păreau scrise doar de dragul bravurii. Acum, însă, nu mai este o poveste aflată departe de România, ci o realitate tot mai prezentă. Ce este șocant e faptul că substanțele sunt privite de tineri într-o lumină pozitivă, iar alcoolul a început să fie nelipsit de la orice petrecere. Copiii numesc acest consum ocazional, fără să își dea seama de pericolul uriaș care se ascunde în spatele unor așa zise distracții.

Și totuși, de ce apare tentația?

Discuțiile cu adolescenții scot la iveală că acest consum, fie el permanent sau ocazional, are foarte mare legătură cu imaginea de sine. Atunci când mă simt nesigur, mă duc către un adjuvant, care îmi oferă iluzia unei siguranțe pe care nu o pot obține singur, pentru că nu mi-am descoperit tăriile, pentru că imaginea mea despre mine este formată dintr-o serie de etichete, pe care poate le-am auzit acasă, poate le-am auzit la școală, poate le-am auzit printre prieteni.  

Cu puțin ajutor, rezolv două lucruri – scap de timiditate și le arăt celorlalți că și eu pot, că sunt în stare, că sunt ca ei. Atunci, presiunea grupului se disipă și rămâne o stare temporară de bine, la care mă voi întoarce din când în când, din nou și din nou, dacă efectul a fost cel pe care mi l-am dorit. Este un cerc vicios care crește, mai ales dacă fenomenul nu este observat la timp, pentru a lua măsurile necesare.

Ce rol joacă anturajul în formarea dependențelor?

Există o vorbă veche care spune că tovărășiile rele strică obiceiurile bune. Limitele îi conferă copilului siguranță și îi arată că cineva responsabil deține controlul. În momentul în care avem de-a face cu un context foarte liber, în care aceste limite nu au fost setate sau nu se respectă, este natural să apară ceea ce numim, în mod generic și destul de eronat, teribilism. De fapt, este doar o carapace, care ascunde nevoia de cunoaștere.  Am trecut și noi, părinții, pe acolo, așa că acum, când copiii noștri merg la o petrecere, noi ne îngrijorăm pentru că știm ce urmează, în timp ce ei se entuziasmează pentru că nu știu ce urmează.

Nu trebuie să minimizăm nici faptul că ne aflăm în fața unei generații care are probleme serioase pe zona de atașament, relații și conexiune. De aceea, este foarte important și poate fi o variantă câștigătoare ca părinții să treacă ei înșiși printr-un proces de autocunoaștere vizavi de propria traumă. Fiecare părinte are traumele sale, iar comportamentul copilului atinge, de cele mai multe ori, exact butoanele experiențelor care ne-au marcat devenirea.

Noi am fost învățați cu acel concept de „rușine”, care spune că nu este în regulă să plângi și să îți arăți sentimentele, așa că este nevoie să ne acceptăm trecutul, cu tot ce am asimilat înainte de a deveni părinți, să ne uităm la propriile tristeți și neputințe, să stăm cu ele și să realizăm că un copil este doar o viață nouă, pe care avem ocazia să o creștem. În momentul acela, presiunea se diminuează și realizăm că, în timp ce ne creștem copiii, ne creștem și pe noi.

Copilul este doar vocea, simptomul care urlă despre ceva ce se întâmplă, fie în cuplu, fie în viața individuală a mamei sau tatălui. De aceea, este foarte important să intrăm într-un proces de autocunoaștere și să înțelegem că nu suntem într-o competiție, ci într-o cursă foarte lungă, în care iubirea, sprijinul necondiționat, reglarea relațiilor de atașament sunt lucrurile care ne pot ține la suprafață într-o mare învolburată.

Un gând pe care părinții ar trebui să îl aibă mereu în minte este că, odată cu provocarea, vine și oportunitatea de a ieși din acea situație.

Părintele-autoritate sau părintele-prieten?

În ultimii ani, câștigă tot mai mult teren parentingul modern, înțeles de mulți printr-o libertate exagerată și chiar printr-o relație de camaraderie părinte-copil.

Există părinți foarte stricți, care pun reguli rigide și cred că ai lor copii nu le încalcă niciodată și există părinți care acordă o libertate absolută copiilor și chiar se transformă în prietenii și partenerii lor de „ilegalități”, din dorința de a crea apropiere și a câștiga încrederea copilului.

Copiii, însă, nu au nevoie să găsească în părinții lor niște tovarăși de distracție. Ei au nevoie ca părinții lor să rămână onești față de rolul de părinte. Există lururi pe care copilul trebuie să le facă cu perdea, nu în sensul de a se ascunde, ci în ideea în care sunt niște acțiuni care formează identitatea fiecărui om și care trebuie să se întâmple departe de ochii atotștiutori ai părintelui sau profesorului. În momentul în care relația părinte-copil ajunge în zona în care copilul nu mai are nicio cenzură și își tratează părintele ca pe un prieten de vârsta lui, părintele ar trebui să știe că, în spatele acestui comportament se află nevoia copilului de limite și de siguranță. Copilul trebuie să aibă siguranța că, în momentul în care se întâmplă ceva rău, există cineva care are soluțiile.

În orice situație dificilă, profesorii și părinții trebuie să rămână adulții, indiferent cât de greu este. Profesorul nu se ceartă parte în parte cu copilul, așa cum părintele nu bea sau fumează împreună cu al său copil.  Există o serie de roluri și granițe, care protejează atât părinții, cât și copiii în procesul lor de devenire.

Și totuși, ce este de făcut pentru a preveni dependențele și alte probleme în rândul adolescenților?

Primul și cel mai important lucru pe care ar trebui să îl facem cu toții, părinți și profesori, este să nu mai tratăm adolescența cu tot felul de tabuuri. Trebuie să înțelegem că ne confruntăm cu generația cea mai informată, că ei știu mai multe decât am știut sau vom ști noi vreodată, pentru că au cu totul alte surse, pe care noi nici nu știm să le accesăm.

În lumina acestui fapt, este foarte  important să nu îi tratăm ca pe niște copii de altă vârstă. De multe ori, familia rămâne într-o etapă mai mică decât cea reală, iar părinții tind să își infantilizeze copiii. Ei știu foarte multe lucruri, iar noi trebuie să îi tratăm ca atare și să încercăm să prezentăm situațiile care apar fără patimă, fără patos, fără „eu niciodată”, să vorbim echidistant. De exemplu, când abordăm subiectul „sex”, să discutăm despre tot ce înseamnă intimitate și pregătire emoțională, mai degrabă decât despre abstinență. Când vorbim despre droguri sau alte tipuri de dependențe – gaming, jocuri de noroc, dependența de like-uri pe Instagram și de a livra o viață pe care nu o trăiești – să aducem informații, să le câștigăm respectul prin faptul că suntem în control asupra acelui context, că ne știm rolul și ce avem de făcut în relația cu copilul.

Dar, mai presus de orice, trebuie să le transmitem copiilor că, acasă, la mama, la tata, este locul în care rușinea nu există. Acesta ar trebui să fie dezideratul suprem: să creăm case în care copiii noștri să știe că indiferent de ceea ce au făcut, rușinea nu ar trebui să fie prezentă. E în regulă să simțim vinovăție, pentru că vinovăția îndeamnă spre o schimbare de comportament, dar rușinea este inhibitoare, este generatoare de comportamente nocive, toxice și este important să facem din casă cel mai sigur loc de pe pământ.

Articolul de față reprezintă o sinteză a prezenței Alinei Dumitrache în emisiunea “Între prieteni” de la Metropola TV (link).

 Umanitatea nu are granițe!  

Credem că în astfel de vremuri, cea mai importantă lecție pe care o putem oferi copiilor este lecția umanității. Ne dorim să fim un exemplu autentic de bunătate, compasiune și solidaritate pentru elevii noștri.

Încă de la începutul izbucnirii conflictului din Ucraina, Comunitatea LRF (Liceul Româno-Finlandez) a fost alături de victimele războiului. Am ales să ne implicăm cu resursele pe care le avem la dispoziție și, împreună cu părinți, elevi, profesori, chiar vecini, ne-am unit să ajutăm poporul ucrainean.

Credem că umanitatea se vede în primul rând în acțiunile noastre, în actele de bunătate pe care le arătăm semenilor noștri.

Prima strigare pe care am făcut-o a fost pentru donații materiale: alimente, produse de igienă, haine. Am reușit sa strângem un tir cu astfel de pachete pe care le-am trimis printr-un convoi umanitar către Ucraina, prin intermediul Organizației Internaționale Sheherezade. Donațiile continuă să vină și acum.

De la începutul lunii martie, am deschis o lista pentru toți cei care doresc să cazeze refugiați ucraineni. Suntem recunoscători pentru răspunsul comunității noastre , având în vedere numeroasele persoane  care au fost primite în casele familiilor din LRF.

Încă de la venirea primilor refugiați în țară, ne-am bucurat să primim chiar și în școală copii ucraineni.

Ne-am dat seama, însă, că trebuie să facem ceva mai mult,

că oamenii aceștia care au fugit din calea războiului au nevoie de o comunitate în care să se simtă acceptați, susținuți și utili.

Mai presus de orice, ne gândim la copiii cărora trebuie să li se asigure dreptul fundamental la educație și la dezvoltare, indiferent de contextul în care se află.

S-a născut astfel ideea unui „Centru Educațional Ucrainean”.

Am creat clase speciale pentru copii,  în care vom desfășura activități educative, artistice și sportive, ateliere de dezvoltare și suport psihologic. Copiii vor fi împărțiți pe grupe de vârste, iar pedagogii vor fi chiar dintre părinții refugiați, profesori ucraineni. Aceștia, precum și alți parteneri care și-au oferit suportul pentru activități educative, vor fi instruiți de către profesorii Liceului Româno-Finlandez.

Toți cei înscriși în acest proiect vor avea asigurate o gustare de fructe și o masă de prânz, aici, la LRF. Ne bucurăm de implicarea mai multor sponsori, de colaborarea cu Centrul Creștin București, precum și de suportul Primăriei și al altor instituții pentru realizare acestui proiect.

Anunțăm, astfel, cu entuziasm că Festivitatea de Deschidere a centrului va avea loc joi, 17 martie, la sediul Liceului Româno-Finlandez.

Încurajăm toate familiile din comunitate, care au cazat copii ucraineni (cu vârste cuprinse între 3-18 ani)*, să îi înscrie la „Centrul Educațional Ucrainean” (contact: +40 726 646 733 – Olga Gireadă). Programul de desfășurare a orelor va fi: 08:00 – 13:00. 

*Pot fi înscriși doar copiii din familiile găzduite pe raza Bucureștiului și din împrejurimi, care nu se află în tranzit pe teritoriul României și au întreprins toate formele legale pentru obținerea statutului de refugiat.