Era Februarie 2007 când, de la a preda engleza la copiii de 3 ani, am ajuns într-o școală de „fițe” din Capitală, unde am suplinit-o timp de 6 luni pe o prietenă de-ale mele, care urma să nască. Prima oră de predare din viața mea la gimnaziu, direct la clasa a opta! 8C mai exact, „spaima” școlii. În timp ce coboram scările spiralate înspre subsolul clădirii din 1800, mă întrebam dacă elevii au fost puși acolo ca un efect al comportamentului lor înspăimântător sau au devenit înspăimântători pentru că au fost puși acolo. N-am avut timp să-mi finalizez gândul că…am ajuns! Îmi tremurau mâinile pe catalog, palmele îmi erau transpirate, vocea ciudată. Pot să spun atât: e o minune că n-am plâns. Nu dau de data aceasta detaliile acelor ore, dar recunosc faptul că 8C a rămas adânc întipărită în inima mea ca fiind o clasă de suflet, de la care am învățat de toate în ale predării!

15 Septembrie 2020, complet încântată de statutul meu de profesor cu gradul didactic I, așezat, liniștit, inovator, iubit de copii (așa zic ei, sper că nu mă mint), dirigintă la o clasă deosebită de profil pedagogic, intru în clasa mea de la etajul unu, amenajată frumos și aproape prea sigură pe mine, pornesc camera și încep cu ice-breaker, frumos, încântată că voi demonstra că pregătirea face totul, că poți respecta toți pașii din prima și să-ți iasă.

Nu sunt niciodată arogant de sigură pe mine, trebuia să mă gândesc că e ceva nepotrivit la mijloc. Următoarele minute aveau să-mi reamintească asta.

„Alina, eu nu aud nimic”- scria în chat.

„Eu nu văd!”- scria pe grupul de watsapp.

„Filmulețul nu se aude”, reușeste din senin să se audă mult mai tare decât m-am așteptat, pe boxele, inițial, neconectate.

Și de aici…nebunia!

Repede de tot mi-am pierdut toată siguranța, voia bună și toate ideile geniale! Ora a fost un haos total. Pentru cei din clasă, pentru cei de acasă, pentru mine. Precum în februarie 2007, am reușit să ies fără să plâng din clasă și intersectându-mă pe hol cu buna mea prietenă, am izbucnit: „cine a inventat hibridul ăsta, n-a predat nicio zi la clasă”. S-ar putea ca, pe ici-colo, să fi scăpat și alte cuvinte ne-pedagogice. Drama știți care era? Mai aveam încă o oră la copiii aceștia și nicio scuză să invit pe altcineva să-mi țină ora ca eu să pot fugi, să-mi plâng de milă.

Ascult zilele acestea o carte incredibilă pe care v-o recomand cu tot sufletul. Este a autoarei mele preferate, autoare a căror cărți mi-au influențat viața, la propriu, în momente de cumpănă, Brene Brown. Cartea aceasta se numește The Gifts of Imperfection. Brene Brown vorbește mult despre vulnerabilitate și despre momentele de imperfecțiune pe care le avem cu toții, dar despre care recunosc prea puțini. Zecile de mesaje și mail-uri care curgeau despre cât de prost gestionam noi ca școală online-ul sau hibridul, citite în cele 15 minute dintre cele două ore (proastă decizie!), au venit să confirme că avem de-a face cu un moment serios de imperfecțiune. Iar cu imperfecțiunile, zice Brene, trebuie să trăim prietenește: le recunoaștem, le acceptăm și apoi începem pași simpli și clari pentru a le remedia. Altfel, e doar plâns de milă, învinovățire, rușine, frustrare, iar acestea nu fac parte din lista de calități ale oamenilor dezvoltați emoțional. E nevoie și de momente de descărcare și îi mulțumesc dragei mele prietene că m-a ascultat și a ales să nu se laude că ei i-a ieșit lecția din prima.

Era liniște (surprinzător!) în cancelaria în care m-am așezat să-mi trag sufletul. Și m-a lovit un gând: Alina, ARATĂ-ȚI aceeași bunăvoință pe care o arăți debutanților. Și așteaptă-te să auzi de un milion de astfel de povești. Se vor revolta părinți, copii, vor fi frustrați profesorii. Luați-le pe rând, aveți și voi nevoie de timp să vă obișnuiți. Răbdare. Apoi acțiune. Remediere. Se poate.

M-am dus la oră. N-a ieșit mai fabulos. Dar măcar nu am mai avut niște crize existențiale. E DOAR prima zi .

P.S Ieri am avut cea mai senzațională zi de ORE online. Pentru că i-am lăsat pe genialii mei copii tehnici să facă rutina de conectare, pentru că am înțeles că la microfoanele de acasă trebuie să aștept 3 secunde înainte să primesc un răspuns, pentru că am pus jaluzele, pentru că am decis cu copiii să facem poze la tablă și să urcăm în chat pentru cei de acasă care rămân în urmă, pentru că am la clasă niște părinți frumoși precum copiii lor care mi-au scris feedback punctual, pentru că echipa tehnică nu se lasă așteptată, pentru că am ascultat bune practici de la colegii mei, pentru că mi-am dat timp.

P.S.S Ajungem încet-încet la toți profesorii: să îi ajutăm, să-i mentorăm, să ne obișnuim cu noul normal. Trebuia, întâi, să ne lămurim. Acum mai avem nevoie de un pic de timp. E DOAR a a patra zi din a doua săptămână.

Alina Cristiana Cîrjă

Profesor LRF

De când mă știu, cred că am funcționat pe principiul „este mai ușor să ceri iertare, decât permisiune”. Rememorez și acum episoade când o încurcam rău cu părinții mei și știam că a-mi cere iertare, aducea după sine o minimizare semnificativă a pedepsei.

Lecția de atunci: asumă-ți! Nu te preface, vezi ce ai greșit și încearcă să îndrepți! Acum sau data viitoare.

De unsprezece ani îmi tot asum un milion de lucruri. Înainte să am copii și exista doar școala, îmi asumam că trebuie să mă port cu prichindeii din grădiniță ca și cum ar fi ai mei. Astfel, mămicile
puteau să plece liniștite la serviciu. Mi-am asumat să aflu cum se intervine în TOATE bolile copilăriei, înainte să fi stat vreodată, la coadă, în Spitalul Grigore Alexandrescu, cu un bebeluș de 7 luni arzând tot. După ce i-am avut pe Matei și Victo, am aflat exact ce trebuie făcut la febră 40. Că doar astfel de
febre știu să gestionez. De  37,3 am aflat post-Covid 19.

A trecut și 11.03.2020, momentul cel mai dificil al carierei mele profesionale de până acum. Pe 11.04.2020, am falimentat ca mamă încercând să țin cumva echilibrul între cei 638 de la LRF și cei 2 ai mei. Victo a câștigat lupta… detașat!

Am revenit în activitate, gata să ne mai asumăm ceva. Orice. Numai să fie bine.

Ne-am lovit însă de… nimic! Nu planuri, nu idei, nu norme, nu consiliere. Se pornește de la premisa că, în timpul liber, noi, directorii de școli, am fi și epidemiologi și manageri de spitale. Pe principiul „sună un prieten”, recunosc sincer, că dacă nu existau câteva mămici specialiste din LRF care să își pună la dispoziție câteva ore să mă învețe pas cu pas ceea ce am de făcut, mi-aș fi asumat, degeaba, un mare nimic! Respect, doamnelor, forever! Știu ele!

Dragi guvernanți, noi, directorii de școli, am vrea să ne asumăm… orice! Dar, să știm exact pentru ce va trebui să ne cerem iertare! Doar că, spre deosebire de trăznăile pe care le făceam în copilărie, acum vorbim atât despre viețile copiilor, cât și despre viețile adulților. Pentru ambele categorii trebuie să ne asumăm niște măsuri.  Așa că, avem nevoie să ne dați permisiunea să punem întrebări, să nu se mai schimbe scenariile de pe-o zi pe alta, să știm la cine să apelăm când nu o să mai putem gestiona acest necunoscut. Suntem profesori, nu medici!

Iar voi, dragi părinți, puteți să ne ajutați fiind vigilenți cu propriii copii, susținându-ne prin simplul gând că suntem în aceeași echipă, nu adversari care trebuie să se taxeze la orice mișcare greșită!

Propun o mișcare de forță: fie ca pandemia să aducă în România ceea ce nu a existat niciodată, respectiv, echipe de profesori și părinți care se susțin, copii care cresc să devină cea mai bună variantă a lor de până acum. Și să se vadă așa de bine, încât guvernanții să ajungă să cântărească  orice decizie venită către această forță!

Cu permisiunea voastră, îmi cer iertare dacă am jignit pe cineva!

Să înceapă școala, deci! Că prea dor ne era!

Alina Cristiana Cîrjă,

Director Liceul Româno-Finlandez

Creierul nostru nu este conceput să producă atât de multă fericire pe cât ne-am dori să o facă, spunea un studiu* pe care l-am citit recent. Totodată, se menționa că el salvează substanţele chimice care produc fericirea (dopamina, serotonina şi oxitocina) pentru a satisface nevoile de supravieţuire şi le eliberează doar pe perioade scurte, fiind rapid metabolizate. Făcând o paralelă cu situația în care ne aflăm, este greu să rămâi pozitiv atunci când toţi cei din jurul tău gândesc negativ. Creierul vrea să fugă şi el atunci când restul oamenilor fug. Vedem cu toții majoritatea lucrurilor postate pe rețelele de socializare și, fără să realizăm neapărat, ne obligăm creierul să cerceteze, să vadă ce este adevărat și ce nu, să combată sau să admită informația care i se livrează. Ce e de făcut? Comunică și asigură-te că faci parte dintr-un grup! Una dintre nevoile fiziologice din piramida lui Maslow este apartenența la un grup. Oamenii conviețuiesc în grupuri deoarece sunt fiinţe sociale, acestea aducând cu sine interese, experiențe, cunoștințe. Prin apartenența la grup acceptăm că ne supunem influențelor și obiceiurile acestora. Noi, cei din echipa LRF-clasa a V-a A, chiar suntem norocoși că facem parte dintr-o astfel de echipă.

 

Astfel că, am pus bazele acestui proiect-eseu, care a avut ca scop imaginea de ansamblu pe care o au copiii cu privire la pandemie, la izolarea socială și cum au reușit ei să facă față întregii situații.

 

Colectivitatea este o adunare mai mare de oameni cu diferite grupuri și relații sociale, așa cum este și clasa noastră. David, Matei H. și Luca spun că întâlnirile fizice au dispărut pe perioada aceasta de carantină/izolare. Prin tehnologie, multe persoane au socializat, învățat sau practicat hobby-uri de care poate nu au avut timp înainte. Băieții spun că majoritatea oamenilor vor fi fericiți să se reîntoarcă într-un colectiv, dar îndemnul lor este să învățăm să prețuim momentele împreună cu cei dragi și să socializăm cât mai mult. Vorbim deci, de o distanță care să ne apropie!

 

Toată lumea a învățat sau ar fi trebuit să învețe ceva din distanțarea socială, fie că e vorba de apropierea de cei dragi, de importanța activităților în aer liber sau importanța spațiului personal. Sabina, Ania, Daria și Iris au învățat că avem nevoie de un anumit tip de libertate și de un anumit timp petrecut la școală sau afară, fără parinți; că școala nu este un chin, ci o bucurie; că e important să ne bucurăm de lucrurile mici și să fim fericiți indiferent de ce primim; că este foarte important să comunicăm cu prietenii, deoarece e greu să nu îți vezi apropiații și că timpul petrecut cu familia/ prietenii a fost suficient să producă bucurie. Voi ce ați învățat?

 

Matei P., Radu și Emi au apreciat ceea ce Colectivul de Psihologi ai Centrului de Psihosociologie al M.A.I. a transmis atunci când lumea era în plină criză: ”Cel mai important este ca, în această perioadă, să ne păstrăm rațiunea și echilibrul emoțional. Criza va trece, însă dezechilibrele se vor reface mai greu. Istoria omenirii a arătat că perioadele de criză antrenează un uriaș potențial de dezvoltare umană și personală, accentuând autocunoașterea, solidaritatea, umanitatea, caracterul, încrederea (inclusiv de sine) și curajul. Perioadele de criză ne ajută să ne structurăm mai precis sistemul de valori care ne ghidează comportamentul și atitudinile.”

 

Părerea lor este că noi, oamenii, trebuie să rămânem uniți ca și până acum – dacă rămânem împreună putem trece peste multe stări sau obstacole, dacă facem bine, ne facem bine. Totodată, li se pare important să ne păstrăm încrederea în autorități și să ne dăm voie să simțim anumite stări sau emoții la intensitate maximă.

 

Conexiunea socială este esențială pentru supraviețuirea umană, iar auto-izolarea sau carantina nu sunt favorabile. Cu toții suntem încurajați să gândim creativ, iar Elena, Jessica, Iasmin și Arabela au venit cu ideea de a le fi alături copiilor mai mici din școală, dându-le sfaturi sau propunându-le activități. Cel mai important lucru pentru consolidarea relațiilor în această perioadă este comunicarea.

 

Restricțiile s-au „relaxat”, însă Vlad S., Amir și Andrei ne roagă să nu uităm că este foarte important să ne protejăm în continuare. Chiar dacă ne-a fost dor unii de alții, îmbrățisările sau întâlnirile în grupuri mari pot să mai aștepte.

 

 

 

Prof. Dirig. Larisa Boștinaru (Psiholog LRF)

*Idee preluată din cartea „Formula Fericirii”, de Stefan Klein

Gânduri pentru părinți și profesori

Era agitație, iar rutina asurzitoare era modul nostru de viață.

Umblam, plănuiam, primeam invitații la nuntă, cumpăram bilete early booking pentru Grecia sau Croația, stăteam ore în trafic, ne agitam pe Timișoarei, Maniu sau Leaota și așteptam vacanța de la catedră, elevi, părinți și profesori, deopotrivă. Planul de lecție de la început de an s-a schimbat dintr-odată.

A urmat virusul, pandemia, masca, spirtul, distanțarea socială. Scenariul s-a pus pe pauză. Era liniște, stând acasă, în siguranță. Ne-am bucurat inițial desenând cu cei mici curcubeul „Totul va fi bine!” Ni s-a părut interesant să ne apară lângă iconița de semnal sintagma stay safe. Știrile ne măreau pulsul și ușor-ușor am început să visăm urât, să avem atacuri de panică, să ne deranjeze cumplit că e nevoie de o declarație cu un motiv bine întemeiat să ieși din casă. Am ascultat cu sufletul la gură declarațiile conducătorilor noștri și număram zilele până pe 15 mai. O altă rutină, rutina de pandemie, liniștită dar asurzitoare în emoții și comportament!

A venit o ușoară relaxare însă cu toții am obosit!

Am obosit online și parcă am vrea să ne refugiem într-o vacanță!

Starea din această pandemie ne-a cernut la propriu și la figurat. Noi, ființele sociale am experimentat retragerea, izolarea și alte sentiment cu valențe pozitive sau negative.

Sper că am profitat de această perioadă și ne-am așezat gîndurile. Că am avut mai multă grijă de noi și de interesele noastre! O curățenie a gândurilor și a vieții proprii. Poate ne-am descoperit pasiuni pe care se așezase praful sau am reprioritizat ce vrem cu adevarat de la noi, de la familia noastră și de la ceilalți. Am descoperit că suntem creativi, că putem face o pâine, că putem să folosim alimente uitate din cămară, că putem să facem o lecție foarte bună și de acasă sau că avem super-puteri de părinți care sunt și angajați. Nu spun deloc că a fost ușor, însă AM PUTUT!

Unul dintre principiile școlii noastre, pe care îl voi folosi într-un mod plastic este RECICLAREA!

Vă las provocarea de a privi în voi și de a analiza ce gânduri, atitudini și comportamente putem recicla în aceasta perioadă? Ce iese mai mult la iveală? Ce lecții de viață am învățat?

Zilele trecute mi s-a facut dor de tratatele mele de psihologie din facultate.

Am simțit nevoia de un termomentru interior și m-am cufundat în tipologiile de personalitate. Am vrut să văd cum a determinat pandemia, felul meu de a fi.

Deși sunt multe tipologii, aș vrea să mă opresc și să vă povestesc despre două dintre ele, pe care le consider accesibile, cunoscute și pragmatice: personalitățile de tip A/B și tipologia lui Carl Jung.

Personalitatea de tip A. Persoanele aplecate către multitasking, competitive, foarte ambițioase, nu le place să piardă timpul, se simt nerăbdătoare sau iritate când sunt în întârziere sau când au de-a face cu situații în care termenele sunt depășite, petrec mult timp muncind, foarte concentrate pe obiective, stresate când întâlnesc provocări care le afectează succesul, puternic motivate, nerabdătoare, impulsive, hiper-energice, uneori se pot înfuria cu ușurință și dau dovadă de un comportament ostil, tind să fie autocritice dacă lasă ceva neterminat sau dacă nu au dat tot ce aveau mai bun spre îndeplinirea unui obiectiv.

Te-a definit și în pandemie acest tip de personalitate? Ai observat ceva schimbări? Ce ai putea adăuga la cele de mai sus dacă ți-ai așterne niște gânduri pe o hârtie?

Personalitatea de tip B. Teoretic sunt opusul personalității de tip A însă în realitate majoritatea persoanelor tind să împrumute trăsături din ambele tipuri. Aceste persoane tind să fie mai relaxate, au un nivel de stres mai scăzut, tind să petreacă mai mult timp reflectând asupra lucrurilor sau abordând o gândire filosofică, nu se simt la fel de grăbite când au de îndeplinit diferite sarcini, nu resimt un stres atât de mare dacă nu poate îndeplini tot ce și-au propus, tind să gestioneze mai bine momentele stresante-depun eforturi în mod constant și se bucură de realizările lor chiar și atunci când nu duc la final obiectivele (aceste persoane tind să îmbrățișeze cariere care pun accent pe creativitate: scriitor, terapeut, consilier, actor) și sunt mai tolerante decat cele de tip A.

Carl Jung, medic și psiholog elvețian, apropiat de S. Freud a analizat tipurile de personalitate din perspectiva psihanalizei și a delimitat patru tipuri primare de funcții psihologice, propunând două perechi dihotomice de funcții cognitive: raționale și iraționale.

Funcțiile raționale presupun gânduri, sentimente, acțiuni raționale, decizii și au două categorii de persoanalități: reflexiv (R) și afectiv (A).

Funcțiile iraționale (nonraționale) au două categorii de personalități: senzorial (S) și intuitiv (I). Funcțiile acestea colectează informații din mediul exterior prin percepție.

Câteva cuvinte despre fiecare:

Senzorial: au mai multă încredere în informațiile prezente, tangibile, dovezi și fapte

Intuitiv: se bazează pe informații mai abstracte și teoretice

Reflexiv: luarea deciziilor are loc întotdeauna pe un raționament, logică

Afectiv: din perspectiva sentimentelor, emoțiilor

Jung susține că aceste patru funcții sunt exprimate într-o formă introvertită fie într-una extrovertită, astfel că a definit două tipuri de caracter: introvert și extrovert.

Extroverții se concentrează pe lumea exterioară, sunt orientați către acțiuni concrete, măsurabile, își iau energia de la ceilalți oameni, preferă intracțiunile frecvente cu ceilalți.

Cum ai făcut față ca extrovert în pandemie? Ce ai descoperit despre tine și setting-ul tău mental? Cum e să fii un profesor extrovert în izolare? Să nu ai copiii fizic și să nu te încarci cu energia lor? Dar un părinte tot din această categorie? Ia-ți un timp și scrie câteva rânduri sau cel puțin dă-ți voi să te gândești.

Introverții se concentrează pe lumea interioară, pe gânduri, sunt orientați către concepte, teorii și idei, își au energia din timpul petrecut singuri, în liniște, preferă interacțiunea de calitate, mai rarefiată cu ceilalți.

 

Ești introvertit și ți-ai încarcat bateriile în pandemie? Cum te regăsești și ce ai învățat despre tine?

Îmi vine în minte un titlu de carte drag „Linișteee! Puterea introverților într-o lume asurzitoare”.

În această carte, Susan Cain are câteva concluzii pe care nu le-am uitat și de folos pentru toată lumea:

Nu-ți bate capul să socializezi cu toată lumea. Relațiile ne fac pe toți mai fericiți, inclusiv pe introvertiți, dar gândește-te la calitate nu la cantitate.

Secretul viețiii este să te pui în lumina potrivită: pentru unii, aceasta însemnă reflectoarele de pe Broadway, pentru alții-un birou la lumina lămpii.

Da-ți seama cu ce anume ești menit să contribui pe lumea asta și ai grijă să-ți împlinești menirea.

Respectă nevoia de socializare si propria nevoie de singurătate.

Petrece-ți timpul liber așa cum dorești, nu așa cum crezi că ar trebui s-o faci.

Extrovert sau introvert, în pandemie sau după încherea ei, dă-ți voie să îți ventilezi emoțiile și să le dai valoare!

Dă la o parte presiunea, drag profesor sau părinte! Oboseala acumulată în pandemie este una de natură psihică și de multe ori nu se reface dupa o noapte de odihnă! Copiii au o altă rutină și răspund alfel decât înainte.

Dacă ești părinte ai observat achiziții noi la copil, altele decât cele știute: poate repetă mai mult la instrument sau citește sau face mai mult sport. Ai grijă și de tine: grija pentru adult este resursă pentru copil!

Dacă ești profesor ai putut să îți stabilești un plan strategic pentru anul viitor, ai observat altfel elevii și ai descoperit informații utile despre copii. Ai grijă de tine: știi cel mai bine ce fucționează la tine pentru a te reface!

SĂ RĂMÂNEM SĂNATOȘI ÎN TRUP ȘI SUFLET!

Adina Idor, Psiholog LRF