Anul acesta școlar a fost al 19-lea al meu în educație. Cred că am văzut destul de multe de-a lungul timpului; dintre cei aproximativ 31 de miniștri, am prins vreo 16. Deci mă simt îndreptățită să lansez o opinie argumentată. Nu despre minister – acolo este cutia Pandorei sau Triunghiul Bermudelor. O să vorbesc despre ce știu eu mai bine: școala. 

un articol scris de Alina Dumitrache, Fondator Liceul Româno-Finlandez

M-am trezit în dimineața aceasta cu un gând. Nu întrebați de ce un astfel de gând ar fi primul într-o dimineață de martie.

Mi-au venit în minte profesorii debutanți, cei aflați în primul an de predare. Și am început să listez rapid caracteristici ale acestora, pe care le-am văzut de-a lungul timpului. Atenție, a fi debutant în învățământ nu este o chestiune musai legată de vârstă, deci, vă rog, nu priviți articolul de față din perspectiva experienței de viață mai mică sau mai mare, ci strict din perspectiva trăsăturilor de personalitate.

Și mai spun ceva: multă energie îi este necesară unui director de școală, alături de o multitudine de resurse, pentru a integra un debutant, fără niciun pic de experiență de predare, darămite dacă este cazul și fără experiență de viață. DAR merită fiecare resursă consumată! Pentru că suflul nou și reușita, în cele mai multe cazuri, produc extrem de mult bine în spațiul școlar.

Onest vă spun, dacă n-ar exista debutanții, ne-am blaza și ne-am prăbuși sub greutatea propriei coroane (sau experiențe!).

Să începem!

Este speriat și de umbra sa, are sentimentul că fiecare oră de predare este echivalentă cu o sentință de moarte ce i s-a dat și de care nu poate scăpa nici măcar printr-un miracol divin. Voce tremurândă, fișe multe într-o geantă prea grea, mereu pe fugă, uită unde are următoarea oră și simte că toată lumea din cancelarie, descoperindu-i impostura, îl va măcelări la primul consiliu profesoral. Ceea ce nu știe acesta este că relaxarea ce se simte după ce încetezi a te mai lăsa copleșit de frică este absolut energizantă și că viața ta de profesor poate să fie cu adevărat împlinitoare, ajutându-te să te descoperi și să vindeci toate acele gânduri ce te paralizează, probabil, în toate ariile tale de dezvoltare. Ce nu este adevărat despre acest tip de profesor e că nu s-ar putea descurca sau că reprezintă echivalentul unui cadru didactic mediocru și fără vocație. NU! Nu este timiditatea un astfel de indicator!

De ce are nevoie acest profesor?

De MULTĂ, multă încurajare! Are nevoie să i se explice pas cu pas ce are de făcut, are nevoie de lecții de asistență (observare) de către un profesor cu experiență, dar blând, cald și cu darul încurajării. Chiar dacă, inițial, paralizia aceasta poate genera efecte negative (probleme de management al clasei, informații transmise lacunar, inconsecvență și altele), ele nu sunt diagnostice cronice, pervazive. Se pot rezolva, unul câte unul, până la performanță, poate neașteptată!

Dragul meu, draga mea, fii încurajat(ă) că toți am trecut, cumva, pe aici și că, în echipa potrivită, vei crește și vei deveni acel profesor de care elevii să își amintească cu drag!

Poate că a fost chiar participant la concursul Miss/Mister în facultate sau liceu. Îl ajută personalitatea! Întoarce privirile, are glumele pregătite, se remarcă printr-o postură verticală, privire pătrunzătoare și aparența unui profesionist desăvârșit. Ceea ce nu știe acesta e că predarea se află la intersecția dintre artă și știință și că are o sumedenie de variabile ce nu au cum să fie controlate înainte de a fi cunoscute. Și că oricât de activ, doritor, implicat ai fi, capacitatea de absorbție a informației și transformarea cunoștințelor în abilități necesită  o resursă extrem de greu de găsit și mai ales de cultivat. De fapt, trei, coexistente: răbdare, disciplină și timp. Ce nu înțelege din prima? Că a fi debutant NU este o rușine! Că nu trebuie să te porți de parcă ai avea experiență, că a fi curios și a fura meserie sunt cele mai mari rampe pentru asigurarea unui succes dorit.

De ce are nevoie?

Să fie recunoscut, înainte de toate! Aparenta siguranță de sine poate păcăli un director sau un lider de echipă că totul este în regulă și că a scăpat de o grijă. DAR nu! Căci, la fel ca la orice altă abilitate pe care vrei să o dobândești, dacă debutul este interiorizat greșit (ca scheme cognitive, mai ales!), va fi foarte greu să corectezi ulterior! Mai mult decât atât, are nevoie de ore multe de asistență (să i se vadă lecțiile), dar, mai ales: să vadă lecții! Să ia notițe, să încerce, să scrie obiective personale, să le verifice, să fie îndrumat, încurajat și să i se recunoască meritele. Și, da, să fie lăudat dacă este votat rapid de elevi ca fiind Profesorul anului. Doar să nu te și aștepți că inspecțiile vor fi impecabile. Căci, precum spuneam mai sus, e nevoie de timp, experiență, exercițiu și… răbdare!

Poate că vine dintr-o familie de profesori sau poate că a fost atât de dezamăgit de majoritatea profesorilor săi, încât și-a jurat că va intra în învățământ pentru a lăsa o altfel de moștenire. Poate că nu va impresiona prin cum arată sau cum se îmbracă, poate chiar va păși timid în cancelarie și la primele ore. Doar că, la un moment dat, pe hol spre prima oră sau fix după un moment de criză educațională (perfect normală!) își va aminti de jurământul făcut. Și, precum în filmele cu supereroi, se va activa o parte din sine ce și-a dorit mai mult decât orice altceva să lase ceva în urma sa. Și se transformă. De fapt, odată cu acest moment începe și să transforme în jurul său: programă, lecții, idei, locurile din bănci, proiecte, colaborare cu alți profesori, inițiative! ATENȚIE! Să nu considerăm vreodată că acesta n-ar avea nevoie de răbdarea, disciplina și timpul enunțate mai sus. Doar că le vede cu entuziasm. Intră de bună voie în spații în care se produce mentorare și creștere, pune întrebări, oferă și cere ajutorul, știe că nu știe o grămadă de lucruri și se aciuează pe lângă oameni de la care are ce învăța. Realizează rapid că nu va mai avea luxul devenirii în acest ritm energizant și se bucură de fiecare moment. Își explorează, cu mult curaj, limitele și limitările, cere feedback și creează planuri de intervenție.

Ce are nevoie?

Să fie îngrijit. Căci, mai mult ca sigur, se va extenua rapid! Atâta dorință de cunoaștere mistuie mocnit și cele mai tinere trupuri. Ah! Și mai e ceva! Are nevoie de atenție specială când este pus față în față cu dezamăgirea. Știți, durerea aceea profundă pe care o simți când așteptările tale de supererou mitologic se pun față în față cu realitatea crudă a sistemului, cu rănile țipate ale părinților, cu răutățile unora și ale altora și cu delăsarea copiilor.

Niciuna dintre categoriile de mai sus nu este formulată cu alt scop decât acela de a recunoaște și a particulariza planurile de intervenție conform nevoilor individuale.

Școala pe care o conduc are șansa deosebită de a fi avut multe resurse în plus față de multe altele. Nu mă refer la cele financiare. Mă refer aici, în mod special, la oameni. Drept care avem un program de mentorare în care intră fiecare nou angajat, indiferent de vechimea în învățământ, program în care ai un ajutor lângă tine să te îndrume, să te întrebe, să te ridice, să te provoace.

Mai mult decât atât, avem un grup de învățare, care se derulează săptămânal și în care facem schimburi de bune practici pentru toți cei care doresc să participe.

În plus, fiecare dintre directori are ore de consiliere disponibile. Pentru oricine din echipă. Pentru că noi credem cu tărie în puterea transformatoare a lui împreună. Atunci când școala românească va fi deschisă să primească și să încurajeze debutanții să vină, abia atunci vom vorbi despre adevărata reformă în educație.

Noi, la Liceul Româno-Finlandez, avem un vis: fie ca în viitorul apropiat să fim colegi cu foștii noștri elevi care au considerat că a deveni profesori este cea mai înaltă chemare pe care o poți primi vreodată. Avem profil pedagogic și abia așteptăm admiterile din acest an.

Credem că doar așa se va transforma educația din România: din interior, de la mic la mare, cu fiecare profesor care are dorința de a lăsa (alt)ceva în urma sa!

Alina Dumitrache, Fondator Liceul Româno-Finlandez

Teama cu care am intrat în acest an școlar a fost ceva ce m-a însoțit încă din vară. Aproape că se transformase în anxietate, căci viitorul părea în mintea mea destul de greu de suportat.

Nu mai avusesem elevi de vârstă mică de un deceniu, căci am tot preluat clase mai mari ale colegilor ce “părăseau” maratonul din diverse motive, în special pentru a deveni părinți. Dar, anul acesta, iată-mă la pregătitoare! Cu emoții mari, gânduri ce mă sabotau, frici și alte cele inventate ca să destabilizeze un om. Și atunci, a apărut întrebarea: “Ce fac atunci când nu mai știu cum să fac?” 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi setez mintea să fie continuu curioasă: Oare din ce medii vin copiii? Ce povești au? Ce talente voi descoperi? Cum voi putea ajuta copilul și familia? Ce-i motivează? Ce voi învăța despre mine în acest an? 

Am avut, înainte de începerea școlii, primele întâlniri cu copiii și familiile lor.  Gândul care m-a izbit, văzându-i de la depărtare a fost: “Doamne, sunt atât de mici!” În ultimii ani lucrasem doar cu copii de 10-11 ani, unii mă depășeau deja în înălțime. Când au spus și primele cuvinte, am realizat: „Da, sunt tare mici, iar eu trebuie să învăț din nou cum e viața alături de copii mici”. 

Astfel că, al doilea lucru pe care l-am făcut a fost să mă întorc la cărțile de psihologia vârstelor și să-l “ascult” cu mai mult interes pe Piaget, dar și la marii pedagogi ai lumii care au gândit dintotdeauna diferit, tocmai de aceea, ideile lor încă influențează educația, chiar dacă au trecut sute de ani de atunci: Comenius, Rousseau, Pestalozzi, Maria Montessori… încă revelatori!!

Cu temele făcute, am ajuns în primul modul de școală. Lacrimi de dor de mami, anxietate de separare, oboseală după primele două ore, debusolare, autonomie scăzută, competitivitate mare, nevoie uriașă de atenție individuală…cam așa a arătat începutul. Dar, pentru că mă pregătisem să mă întâmpine un greu și mai greu de atât, am continuat cu strategiile planificate. Pe unele le-am planificat pe măsură ce apărea nevoia. 

Cu mintea curioasă și cu ideile marilor iluștri în gând, am continuat procesul. 

În al treilea rând, am aranjat clasa pentru a le servi ca o mini-locuință: cele 5 simțuri reprezintă motorul nostru zilnic, ele ne trezesc și ele ne calmează. Copiii mei sunt neuro-diverși. Noi, oamenii suntem neuro-diverși. În ajutorul simțurilor, am „împodobit” clasa cu panouri cu arome naturale pentru simțul olfactiv, cu diverse materiale mătăsoase sau țepoase pentru tactilii din noi, jucării muzicale pentru pauzele prea liniștite (oare există așa ceva?!????).

Difuzorul cu mentă, lavandă sau roiniță e mereu în priză. Pentru pauzele când nu putem ieși afară la joacă, avem jucării pentru cei care încă sunt cu gândul la grădiniță și desprinderea se face mai greu, jocuri pentru cei care sunt dornici de relații, dar și fișe de colorat/labirint/trasat pentru cei care iubesc să ia școala în serios și se simt mai maturi făcând asta. Cutia cu șervețele e la înălțimea lor. Coșul cu perne e pregătit pentru relaxarea din pauze, lectură sau activitățile de la ore, mini-biblioteca clasei e mereu înnoită cu cărți frumos colorate, aduse de copii ca un mic împrumut. 

Provocarea mare a venit când am realizat: “Hey, copiii ăștia mici nu știu să citească. Nimic! Poate o literă-două, poate doar numele lor, poate doar unii mai intuiesc câte ceva. Nu știu orarul, nu cunosc ceasul… “

Așa că, în al patrulea rând, am făcut TOTUL vizual, folosind imagini corespunzătoare orarului, citatului clasei, regulilor clasei (implementăm câte una pe săptămână, iar apoi le consolidăm tot anul), coșului de aruncat hârtia și a celui pentru gunoi menajer. Cea mai provocatoare parte din zi era când trebuia să înceapă ora. Soneria noastră este foarte blândă, iar copiii mei pur și simplu nu o luau ca pe un mesaj de tipul: “Gata pauza!” Astfel că, am apelat la un temporizator online vizual și auditiv care îi mobilizează mai bine decât orice sonerie din lume. Pe lângă mobilizare rapidă, le creează si emoții de tip nerăbdare când ceasul ticăie: 10, 9, 8…. ????. 

Știm cu toții că cei mai mulți copii adoră să fie priviți ca niște mini-adulți și să simtă că au “importanță”. Cu atât mai mult la școală, când grupul e cu ochii pe ei. Pentru a le valoriza “puterea”, dar și pentru a lucra la autonomia lor, am gândit SISTEMUL DE RESPONSABILITĂȚI. Sună a ceva de mare importanță, iar alături de titulatura de INSPECTOR, sună a vis devenit realitate.

Așadar, în al cincilea rând, copiii sunt investiți cu putere: Inspectorul Orar, Inspectorul Calendarul naturii, Inspectorul Știrea zilei, Inspectorul Bănci, Inspectorul Curățenie, Inspectorul Masă, Inspectorul Parc, Inspectorul Siguranță sunt la lucru zi de zi, rezolvând problemele apărute și bucurându-se de reușite. Copiii, pe rând, câte o săptămână, vor avea aceste titulaturi. Cu ecusonul la vedere, purtat 5 ore pe zi, lucrează la a deveni viitori adulți responsabili.

Nevoile emoționale ale copiilor noștri sunt din ce în ce mai vizibile. Ceea ce e foarte bine! Faptul că le scot la suprafață e extraordinar. Într-o zi, o fetiță a venit la mine și mi-a spus cu fața roșie și ochii mari și speriați: “Simt că mă ia panica!” Ce bine că a știut să spună în cuvinte ce simte! Doar prin câteva întrebări, am aflat și eu, dar și ea, că odată i s-a făcut rău de la o prună, iar acum mâncase prune. Gândul ei a încercat să o saboteze prin acea expresie enervantă: “Dacă acum e ca atunci?!” Rolul părinților este extraordinar în a-i învăța pe micuți să-și transpună în cuvinte emoțiile, iar asta, pe mine ca profesor, mă ajută enorm. Astfel că, tot în această perioadă, am ținut frecvent legătura cu părinții, în special pe partea de înțelegere a emoțiilor copiilor și a-i ajuta-ÎMPREUNĂ-să aibă un start bun. 

Copiii mei mici-mici sunt tare iubăreți, adoră îmbrățișările, le place căldura emanată de “cuibul” meu care e catedra. Astfel că, în pauze, se înghesuie în colțul în care stau, iar eu mă găsesc în imposibilitatea de a ieși de acolo, căci singura ieșire e ocupată cu ei. Nu înțelegeam de ce, brusc, am trăiri de claustrofobie, de ce uneori parcă nu am aer. Într-un proces terapeutic, am identificat cauza: nu am spațiu și nici pauză.

Astfel că, în ultimul rând, dar probabil primul ca importanță, pentru ca ei să fie bine, eu trebuie să fiu bine. Și am pus un spațiu și un timp de pauză. Un simplu mesaj vizual (mesaj +imagine) afișat în pauze pe catedră, m-a salvat. Ne-a salvat! Copiii știu că atunci când pancarta este întoarsă către ei cu partea verde și emoji-ul vesel, pot veni la îmbrățișări, împărtășit secrete, dăruit felicitări, văitat etc. Când partea este roșie și emoji-ul “mut”, înseamnă că sunt ocupată cu vreun document, scrierea unui mesaj, servirea micului dejun sau pur și simplu vreau doar să respir.

Cam așa ne-am petrecut primul modul: cu rutine, adaptare, descoperire, învățare. Pe lângă toate cele de mai sus, am învățat și 4 litere și 4 cifre, sunete inițiale, mediane și finale, mulțimi, comparare și ordonare, animale domestice și sălbatice, am trasat și desenat, am decupat, lipit și creat, am povestit după imagini și am citit prima noastră serie de cărți despre bullying (așa s-a născut și citatul clasei “Râdem unii cu alții, nu unii de alții”), am dansat, alergat și ne-am împrietenit, am primit multe aprecieri și recompense, dar am învățat și ce facem atunci când primim o atenționare, ne-am jucat multe jocuri cu scop educativ, dar și jocuri libere, ne-am creat rutine și “ne-am așezat”. Probabil, cea mai interesantă activitate pentru ei, micii școlari, a fost prima lor dictare. A fost specială și datorită faptului că au scris cel mai scump cuvânt: MAMA! 

Cu inima plină, voi spune că am aflat despre mine că mi-era dor de sinceritatea vârstei mici, de afecțiunea neprefăcută cu care mă întâmpină în fiecare dimineață, dar și de dorința lor avidă de a cunoaște (sunt ca niște bureței), iar cu mintea curioasă,pe care mi-am propus să mi-o mențin, mă întreb: “Oare ce povești frumoase ne mai așteaptă?!” 

Alina Gava

Profesor Învățământ Primar, Director Adjunct LRF

Povestea mea cu educația este una banală.

Am nimerit în clasa 1E, semn al lipsei de „pile” a părinților mei, la un învățător care a încheiat anul școlar plecând cu catalogul acasă, la propriu! A urmat apoi, pentru mine, o suită de șase învățatoare până în clasa a patra. Lesne de înțeles că nu străluceam în vreun fel. Finalul a fost cel mai important în economia lucrurilor. Cea de-a șasea învățătoare, mai exact, din trimestrul al treilea al clasei a patra, m-a scos la tablă pentru un calcul de tip 4375-3250. N-am știut răspunsul corect. Într-o secundă aveam să aud cuvintele care vor marca viața mea de școală: „Treci la loc, ești proastă!”

Povestea aceasta nu este parte a unui film din acela motivațional în care, până la final, eroul își depășește condiția și devine cel mai bun.

Acel moment mi-a schimbat viața pentru că m-a urmărit în fiecare decizie. În lucrurile legate de științele exacte m-a paralizat. Am renunțat la a încerca pentru că sigur n-aș fi reușit, pentru că eram proastă! În alegerea meseriei, m-a ghidat: „Orice, dar fugi de matematică”. În viața de mamă, m-a motivat: „Cere ajutorul repede pentru copii, să nu ajungă la fel ca tine”.

Pentru bucățica din România mea dragă, pe care o am în grijă azi, a însemnat, însă, ceva mai mult. Mi-am scris în minte Misiunea personală în momentul în care am început grădinița Româno-Finlandeză, apoi școala, acum liceul: „Vreau să construim un loc în care niciun copil să nu simtă că e prost”.

Pe 26.11.2020, în cadrul  vizitei de acreditare a nivelului gimnazial, mi-am amintit din nou de acel moment. Sunt 23 ani de atunci, dar detaliile tot clare mi-au rămas în minte.

Am început să plâng când elevii noștri, întrebați de comisie de ce au ales să rămână în această școală, unii dintre ei venind de la grădiniță și ajungând acum la clasa a opta, au răspuns, fără să stea prea mult pe gânduri: „Suntem văzuți, suntem ascultați, profesorii sunt prietenii noștri, suntem încurajați să devenim cea mai bună variantă a noastră”. Am plâns pentru că mi-am dat seama că rana mea a generat vindecare pentru o mulțime de copii! Și acesta nu e lucru de aruncat!

Azi, de 1 Decembrie, în anul cel mai cumplit al omenirii, ești la o decizie distanță de a alege între a dori să-ți răzbuni „rana” sau a o folosi pentru vindecarea altora.

Știu că există milioane de răni mai profunde, chiar fizice, produse de lipsa de viziune a conducătorilor noștri, care demonstrează lipsa dragostei lor pentru România. Știu că citești acest articol fiind furios pe modul în care traiul în România ți-a distrus copiii, ți-a îndepărtat rude, poate pe unii chiar i-a luat prea devreme de lângă tine.

Mai știu, însă, că trecutul nu poate fi schimbat. Dar știu și că viitorul poate arăta altfel când câteva milioane de oameni răniți se ridică să aducă vindecare acolo unde și-ar fi dorit să o primească.

Eu mi-am ales școala. Și cât voi trăi, nu mă voi lăsa până nu ajung cât mai aproape de inimile și mințile profesorilor, ale copiilor și ale părinților care au fost rănite în școală!

Tu ce poți face să vindeci România?

Alina Cristiana Cîrjă, Director LRF

„Trebuie să avem încăpățânarea de a simți bucuria în furnalul neîndurător al acestei lumi” Elizabeth Gilbert -„Lecții de magie”

Este vineri. Aștept acest final de săptămână de vinerea trecută. Ideea unui sfârșit, conștientizarea faptului că oricât de greu îți este acum, la un moment dat va trece, aduce cu sine un soi bizar de mulțumire. Micile victorii ale fiecărei zile. Am auzit fraza asta într-o dimineață la radio pe când mă aflam în mașină, gonind printre străduțele-scurtături, cum le numesc eu, mica mea hartă imaginară care are ca țintă încercarea constantă de a mă încadra în timp. Este vineri și azi am ajuns cu cinci minute înainte să înceapă ora. Mica mea victorie, îmi zic.

Ziua curge egal cu toate celelalte și mă simt de parcă o privesc cumva de sus, ca un narator obiectiv care vede tot și știe că ziua asta de vineri, spre deosebire de cealaltă e una mult mai organizată. Micile bucurii. Acele momente cadru pe care le scoți din context și te forțezi atât de tare să le reții, ca și cum ai prinde fericirea într-un borcan. Îmi e drag să vin la școală. Îmi e drag să intru din nou la clase, să mă încarc cu fericirea lor sau să fiu eu cea care îi înveselește, dar uneori simt nevoia să mă ascund. Din prea mult, ajung să rămân cu atât de puțină putere, încât vineri este ziua în care spun stop. Cu timpul am aflat că a impune limite e un obicei care te poate salva.

„Micile dureri luxoase”. Mi-a rămas întipărit în memorie citatul ăsta întâlnit, cândva într-o carte. Am un alt obicei de a nota toate citatele într-o agendă. La final de zi sau ori de câte ori am nevoie să îmi reamintesc de mine caut acolo, printre cuvinte. Micile dureri luxoase ale unui iubitor de cuvinte și înțelesuri devenit profesor de Limba română. Le zic mici dureri pentru că sunt indiscutabil mărunte luate în comparație cu adevăratele încercări ale unei zile.

„Nu știi ce îți aduce clipa”, îmi zic în timp ce refac harta imaginară a străduțelor-scurtături în drum spre acasă. Am două zile înainte să refac drumul către adevăratul acasă, căci dincolo de toate trăim cu toții absorbiți de hărțile noastre imaginare. Haideți să facem din ele un traseu frumos. „Nu știi ce aduce clipa”, îmi zic din nou și mă gândesc la ce îmi place cel mai adesea să fac. Harta imaginară a străduțelor-scurtături marchează la un moment dat un „oraș de hârtie”. Ascund aici cele mai frumoase amintiri. Virez. Schimb traseul. Parchez. Pun căștile în urechi. Cu balada de la Metallica îmi spun și eu că „nothing else matters” și cobor la metrou. La Eroilor schimb din nou traseul și melodia. Răsună în jurul meu a jazz. E ceea ce mă face să zâmbesc. Pornesc printre căsuțele încărcate de galbenul prea plin al copacilor și intru la Infinitea. E ceainăria mea preferată. Cunosc aproape pe toată lumea aici, cu sau fără mască. E încă soare. „O toamnă aurie”, cum ar zice Sadoveanu. Comand același ceai cu gândul la Murakami și la personajele cărților lui cu care adesea mă identific. Licoarea caldă mă transpune parcă în alte timpuri și deja simt cum îmi recapăt energia.

Pe acordurile Ellei Fitzgerald, ”Autumn in New York”, îmi continui harta imaginară a orașului de hârtie. E vineri și am chef să umblu cât vreau. Flâneuse, adică o tânără care poate umbla neînsoțită prin oraș doar de dragul promenadei. Un gest de mare curaj prin anii ’20. Îmi iau un buchet de flori de pe strada Academiei și mă îndrept spre vechile librării de la Universitate. Uneori e atât de bine să te reîntorci fie și pentru puțin timp în acele spații enclavă, să creezi o buclă în timp doar pentru a-ți reaminti de unde ai pornit. Locurile binecunoscute nouă funcționează uneori ca niște madlene proustiene. „E bine. E atât de bine”. Gândindu-mă la îndrăzneața flâneuse, îmi amintesc de vechile perindări studențești din Toulouse și îmi continui periplul pe la anticariatele de la coloane. Scotocesc printre viniluri și dau peste un album al lui Nat King Cole. Acasă mă mai așteaptă două, dar al treilea nu strică. În plus, e vineri și am o scuză pentru orice.

Pe harta imaginară a orașului meu de hârtie călătoria continuă și se termină, ca toate acele mici bucurii solubile, într-un punct. Mă refugiez în vechea librărie, colț cu Edgar Quinet, locul unde mă refugiam și acum mulți ani în pauzele dintre cursuri. Mă văd parcă prin vitrina împânzită de gândurile unor alți autori, dar ce îmi atrage atenția este un volum pe care mi-l amintesc parcă și acum; „Viața începe vineri”, de Ioana Pârvulescu. Muzica din căști se oprește. Mașina virează la stânga. E vineri și azi am chef să fiu doar eu.

Alexandra Botușan

Prof. Limba Română

Sunt un optimist de fel. De data aceasta, însă, mă chinuie realitatea.

Școala online este o soluție potrivită pe termen scurt și situații speciale   Din păcate, nu este o soluție bună, dacă termenul nu este bine delimitat și instrucțiunile sunt primite de pe-o zi pe alta.

Am „norocul’ să funcționez într-o comunitate în care, din orice postare pe facebook a colegilor mei, mai învăț despre câte o aplicație, un joc, sau o idee de concept transmis mai ușor în mediul online. Nu ne lipsesc dotările tehnice nici mie, nici elevilor mei. Cu toate acestea, am impresia că am ajuns ca un clovn, la circ, care se chinuie să mai scoată din joben câte un truc ca să  creeze un spațiu, cu o atmosferă interesantă, sau să genereze interes și aplauze.

Doamnelor și domnilor, asta NU e școală! Profesorii nu sunt animatori, iar copiilor, dragii de ei, nu li se oferă ocazia să stea departe de monitor, nici măcar o oră în programul 9-16,  altfel primesc absență. Apoi, fac o pauză și continuă cu temele.

Trăim un dezastru care este generat, precum am spus în repetate rânduri, de lipsa viziunii coerente asupra educației. Lucrurile sunt simple:să ai conducători numiți pe competențe în școli și în administrațiile locale și să le dai  libertatea să facă treabă! Să creeze scenarii potrivite comunității lor, să ia în considerare vârsta, expunerea, orice este vital pentru a proteja copiii și familiile lor.

Dați-ne, domnilor conducători (care n-ați mai intrat o oră la clasă, ce să mai zic de online…) posibilitatea să organizăm în coformitate cu normele de igienă, cu numărul de copii din școală, scenarii reale, nu bazaconii precum modelul hibrid.  Doar așa putem să ne asigurăm că acești copii nu ajung niște obosiți, triști și fără competențe reale.

Tocmai am încheiat două ore de pedagogie cu o clasă motivată, pregătită, cu niște copii implicați, care pun întrebări. Nu este vina lor că încep să-și piardă entuziasmul, că nu mai rezistă pironiți pe scaune, că încep să se plictisească.

Au nevoie de experiențe de învățare, de atenție individuală, de timp offline, de independență în realizarea unor sarcini, de comunicare reală, de discuții, de prietenie, de contact vizual, de energie pură, pe care numai interacțiunea umană ți le poate aduce.

Până și Ministrul Sănătății declara ieri că nu școlile sunt „de vină” pentru sursa focarelor.

Ca director de școală știu ce ar trebui să fac. Dacă aș avea autonomia deciziei. Momentan ne prefacem: ei că învață, noi că e bună soluția online.

Dumneavoastră, domnilor guvernanți, știți ce aveți de făcut?

P.S: Până la urmă și restaurantelor le-ați dat voie să funcționeze sub formă de terase, care numai terase nu mai sunt.

Alina Cristiana Cîrjă

Director LRF

În urmă cu exact zece ani începeam cursurile Facultății de Litere din pasiune pentru scris și pentru literatură. Nu știam exact în ce direcție va merge drumul meu, dar știam că îmi place și nu îmi imaginam că există o viață de student mai frumoasă decât aceea de a sta cu nasul în cărți și de a pierde șirul orelor și al zilelor. Pentru mine, așa cum spunea și Borges, paradisul era reprezentat de o bibliotecă. Pe lângă bucuriile de zi cu zi, date de ce descopeream, am avut șansa să cunosc câțiva profesori minunați, care m-au ajutat să înțeleg poezia și de atunci îmi încep fiecare zi citind câteva poeme: recomand acest obicei – e un elixir care se îmbină perfect cu ceaiul sau cafeaua de dimineață și care te ajută să te trezești, fără a înceta să visezi.

Anii de studenție au trecut repede și a venit momentul primului loc de muncă. Fără să stau prea mult pe gânduri, am ales să fiu profesor. Îmi amintesc și acum ce avalanșă de emoții am trăit atunci când am susținut prima oră. Însă ochii plini de bunătate, de curiozitate și de inocență care mă priveau, îmi dădeau curaj. A fost o perioadă specială, de care îmi aduc aminte cu drag și care mă face să zâmbesc nostalgic de fiecare dată. Nu voi uita niciodată numele și chipurile primilor mei elevi. Mă surprind adesea întrebându-mă: ‘„Oare ce mai face Filip? Mai cântă la vioară?”,  „Oare ce mai face Ana?” Păstrez și acum frunza primită în dar de la ea.

Pentru că, în egală măsură mă pasiona și comunicarea, am urmat cursurile Masteratului de Consultanță și Expertiză în Publicitate, din cadrul Universității din București și am lucrat o vreme în publicitate, apoi în comunicare. Sunt recunoscătoare că am avut această șansă pentru că , în urma acestei experiențe, am învățat cum se scrie un text nonliterar și am înțeles că în spatele unui spot publicitar se află zeci sau sute de ore de creație, că în spatele unui copy (text publicitar) bun pot să stea nopți întregi nedormite și că, pentru a fi un bun comunicator sau copywriter, trebuie să ai o vastă cultură generală, dar și să fii un bun cunoscător al psihologiei consumatorului. Tot în această perioadă am întâlnit oameni foarte valoroși, am legat prietenii sincere, m-am dezvoltat profesional și emoțional și am învățat cum să comunic asertiv.

De la o vreme, însă, simțeam că ceva nu se mai leagă și nu mă mai sunt împlinită. Iar de fiecare dată când aveam aceste gânduri, îmi aduceam aminte de privirile copiilor „mei”, despre care povesteam mai sus, și de cea mai fericită perioadă a vieții mele profesionale: aceea de profesor. Așa că, în luna februarie a acesui an, am hotărât să îmi ascult gândurile și să reconfigurez traseul profesional: am luat decizia de a mă întoarce în învățământ. Pandemia COVID-19 m-a pus puțin pe gânduri, însă am perseverat: chiar dacă îmi era teamă de necunoscut, ceva îmi spunea că nu este cazul să renunț: aveam încrederea că, dacă faci ce îți place, nu are cum să nu iasă bine până la urmă, oricare ar fi contextul.

Și așa a fost: am descoperit o echipă de oameni minunați, binevoitori și blânzi, gata tot timpul să te susțină și mi-am redecoperit pasiunea de a preda și fericirea de a primi priviri curioase, zâmbete și multă energie bună.

Sigur că a fost foarte greu la început: am retrăit aceleași emoții ca prima dată când am intrat într-o clasă, m-am îngrozit la vestea că vom începe școala în sistem hibrid, am crezut de câteva ori că voi leșina de oboseală. Acum, după o lună și jumătate de la începerea școlii, pot să spun că merită tot efortul, toată oboseala, toate nopțile nedormite. Pentru că nimic nu se compară cu împlinirea pe care o simți atunci când auzi un „Ahaaaa, am înțeles!” sau „Mulțumim pentru cea mai frumoasă oră de română ever!” sau „Ora mea preferată este româna!”. Sau atunci când copiii care stau acasă îți spun că poartă mască pentru a se simți ca la școală și pentru a empatiza cu tine. Asta, cred eu, se numește fericire. 😊

Xenia Mitran

Profesor Limba Română

A trecut și ziua educației și s-au umplut rețelele de socializare cu poze, buchete de flori și cuvinte frumoase! Eu aleg să le cred.

Nu încetează să mă șocheze, însă, următoarea situație: de vreo doisprezece ani fac eu educație și am auzit de la cele mai înalte birouri, până la cele mai umile bănci din mediile rurale următoarea sintagma: „Am vrea, dar nu sunt bani”. Atât. Cinic și trivial. Totul se reduce la bani. De parcă toți banii din lume ar putea să dea pasiune, vocație și cunoștință.

Surprinzător, zilele trecute, aceiași care promiteau marea cu sarea, fonduri, măriri și alte plocoane electorale, s-au trezit cu un alt postulat: „Să fie sancționați cei care nu vor să facă x, y, z”. Știți voi despre ce vorbesc!

Cu tot respectul, domnule Prim-Ministru, deși înțeleg perfect disperarea în care vă găsiți, nu înțeleg, sub nicio formă, contextul în care am ajuns!

Toată vara au curs către guvern idei, oferte de la școlile private și alte entități, de a susține ceea ce era iminent: o eventuală revenire în online. Răspunsul?

„Nu-i putem obliga pe profesori să lucreze în vacanță”.

Ok.

Iar acum acest „respect” deosebit pentru cadrele didactice s-a transformat în amenințare!

Elementul-cheie s-a pierdut pe drum. E vorba de leadership. Iar la acest capitol suntem deficitari ca națiune, domnule Prim-Ministru!

Și mai e ceva. Poate vă uitati putin la copii. Ei nu ne-au „sancționat” la fiecare bâlbă. N-au urlat că nu văd la tabla, ci au reamintit, cu blândețe, ce nevoi au. Iar când eu, profesor tânăr și digitalizat, am uitat microfonul deschis, având o conversație telefonică mai aprinsă, m-au atenționat în mod delicat.

Cam așa sunt copiii din România, domnule Prim-Ministru! Ne tolerează mult și sunt deschiși.

Poate învățați de la ei!

Că noi, profesorii, pentru ei încercăm toate ideile dumneavoastră neverificate. Și le păstrăm pe cele care chiar merg.

„Căci dacă nu vă veți smeri și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția….”

Ar putea fi valabil și pentru alegerile viitoare, domnule Prim-Ministru, și pentru orice funcție de conducere, mai ales în educație!

Alina Cristiana Cîrjă

Director LRF